Category: Însemnările

Însemnările sunt în română pentru că este limba în a cărei cultură m-am născut, în care am învățat să scriu și să citesc.
*** “Cuvintele sunt reale. Tot ce este omenesc este real, şi uneori ştim lucruri înainte ca acestea să se petreacă, chiar dacă nu suntem pe deplin conştienţi de asta. Trăim în prezent, însă viitorul este în noi în fiecare clipă. Poate că asta înseamnă să scrii, Sid. Nu să consemnezi evenimente ale trecutului, ci să faci ca lucrurile să se petreacă în realitate”. Paul Auster, ”Oracle Night”

De la Fane Friptu´ la Șoricelu´

Pe atunci nu știam, dar acum iată că, de la adăpostul perspectivei, îmi aduc aminte de locurile astea două din Vietnam exact așa cum au fost: începutul și punctul final ale unei luni ieșite din comun. A fost o lună de vară extraordinară pentru că a fost o ruptură totală de rutina și obișnuința zilelor din afara vacanțelor: ca și cum, după 15 ore de zbor, aș fi aterizat nu atât într-un alt loc, ci pe o altă planetă, unde ritmul și rutina zilelor era ceva de pe altă lume. Întâmplarea a făcut ca, atât la începutul, cât și la finalul acelei luni, să dau peste câte un loc care avea să-mi rămână în minte și la care să vreau să revin, ca la o tradiție de vară.

Continue reading “De la Fane Friptu´ la Șoricelu´”

Inimă de jaguar

Acestea fiind trăsăturile de caracter ale jaguarului, cu care m-am obișuit căci, deh, noi, oamenii, suntem sclavii rutinei, nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că jaguarul are și inimă. Cum arată inima jaguarului ocupat cu toate cele ale casei, menționate mai sus? Sau mai bine zis, cum se manifestă inima jaguarului? Cu mare grijă.

Continue reading “Inimă de jaguar”

Amintiri vietnameze cu miros de stejar

Am întins mâna pe raftul cu parfumuri pentru locuință și am apropiat testerul unui lichid uleios de culoarea rășinii, cu miros promis și anunțat pe etichetă: bujor și stejar. Nu știu ce fel de bujor era, căci am simțit doar izul proaspăt de stejar, exact așa cum îl simțisem la munte, în vară, cu mai puțin de o lună în urmă. Stejarul îmi miroase la început a lemn, un pic a hârtie, ca dintr-o carte veche, apoi a ceva uleios și auriu închis, ca rășina crudă, și în sfârșit îmi rămâne o urmă de tămâie. A fost ca și cum dintr-o dată, aș fi pășit din nou în cămăruța cu pereți de lemn unde nu se găsea decât o saltea modestă și pături groase, din hanul hmong din nordul Vietnamului, unde podelele, pereții, scările scârțâiau a nou, a lemn, și miroseau a stejar.

Zilele trecute am nimerit într-un magazin drăguț de cadouri, suveniruri, căni cu mesaje chic și cutii pentru cadouri; e un magazin relativ recent deschis în cartier. Am avut acolo un moment pe deplin madleno-proustian. Nimic fantastic aici, neurologii și alți oameni de știință au deslușit de mult de ce se petrece asta: emoțiile și amintirile pe care le provoacă și mirosurile se procesează în aceeași zonă a creierului; totul se datorează vremurilor parțial apuse și nomade ale omenirii, pe vremea când oamenii trăiau ca vânători-culegători și trebuia să țină minte locurile unde se găsea hrana, ce se putea consuma și ce nu, ce mirosea bine, corect și comestibil și ce nu, din experiențe trecute. Acum, în vremurile noastre sedentare și digitale, experiențele trecute nu mai au aceeași urgență legată de supraviețuire, iar puterea reminiscențelor a rămas doar într-atât încât ne aduce înapoi în trecut cu frânturi.

Am întins mâna pe raftul cu parfumuri pentru locuință și am apropiat testerul unui lichid uleios de culoarea rășinii, cu miros promis și anunțat pe etichetă: bujor și stejar. Nu știu ce fel de bujor era, căci am simțit doar izul proaspăt de stejar, exact așa cum îl simțisem la munte, în vară, cu mai puțin de o lună în urmă. Stejarul îmi miroase la început a lemn, un pic a hârtie, ca dintr-o carte veche, apoi a ceva uleios și auriu închis, ca rășina crudă, și în sfârșit îmi rămâne o urmă de tămâie. A fost ca și cum dintr-o dată, aș fi pășit din nou în cămăruța cu pereți de lemn unde nu se găseau decât o saltea modestă și pături groase, din hanul hmong din nordul Vietnamului, unde podelele, pereții, scările scârțâiau a nou, a lemn, și miroseau a stejar.

Cărțile (II)

Pasajes își revendică numele de la înțelesurile profunde și numeroase ale cuvântului, atât de asemănător cu cel românesc: sunt pasaje din cărțile care îi umplu rafturile, sunt pasajele văzute ca treceri dintr-o cultură în alta, sunt pasaje ca alei de comunicare dintr-un colț al lumii în altul, prin intermediul limbilor și, mai spun librarii de la Pasajes, sunt pasaje văzute pur și simplu ca acele coridoare neîncăpătoare ale librăriei, încadrate de rafturi de sus din tavan până jos la podea, umplute de cărți, cărți, fără încetare cărți, cărți fără număr.

Un proiect cultural personal pentru o tânără germană (pe atunci) stabilită la Madrid la sfârșitul anilor 90, recent căsătorită cu proprietarul uneia dintre cele mai apreciate edituri spaniole, specializate pe diverse ramuri științifice , pe lângă eseistică și filosofie: așa a început povestea librăriei Pasajes din Madrid. Nici tânăra nu mai era chiar foarte tânără, nici povestea ei sau a apariției librăriei Pasajes din Madrid nu reprezintă mai mult decât o adunătură de frânturi de informații greu de verificat din surse sigure.

Ideea unei librării specializate pe cărți în limbi străine nu a fost complet nouă. Tânăra germană pusese pe picioare cu puțin timp înainte și librăria germană din Madrid, și, în lipsa unei ocupații, decisese să cumpere localul unei foste librării de carte engleză care tocmai își închidea porțile în vara anului 1999, profitând astfel de faima și vadul deja create. În capitala Spaniei, o librărie al cărei fond general de carte să fie în alte limbi, dar și în spaniolă, nu era așadar ceva complet nou nici măcar acum douăzeci de ani.

De când am ajuns la Madrid, am putut găsi acolo cărți în aproape orice limbă a lumii. Dacă nu e la raft, orice carte poate fi comandată și adusă la librărie din aproape orice colț al globului, căci librarii de acolo lucrează direct cu distribuitorii și furnizorii străini. Pentru cititorul avid de cărți în limbile lumii, are farmec gândul că teoretic poți avea în mână o carte în română sau vietnameză în același loc în care îi poți găsi pe autorii americani contemporani sau pe laureații premiului Goncourt, alături de cele mai recente publicații în spaniolă. Și totul pe o piață editorială care nu se bazează pe traduceri atât de mult precum cea românească, de exemplu.

Cărțile (I)

Nu fără un pic de lipsă de modestie, cred că biblioteca mea este una dintre cele mai variate din lumea bibliotecilor personale, căci am cărți în toate limbile astea pe care le vorbesc, folosesc și în care gândesc. Iar când spun că am cărți în toate limbile astea, nu înseamnă câte una în câte o limbă străină, ci zeci de volume – în special beletristică și eseistică – în limbi străine. Rafturile mele s-au umplut pe nesimțite, dar fără vreo ordine sau vreun plan anume: au fost vremuri când citeam mai mult în engleză sau franceză, altele când căutam autori anume, spanioli, germani, anglosaxoni, sau titluri despre care citisem sau aflasem cumva, au existat momente când veneam din concediu din România cu valiza ușor îngreunată, la limita acceptată de companiile aeriene, de volume din biblioteca de acasă, sau primeam pachete anume făcute de părinții mei, pline de cărți și alte bunătăți.

De la lungile veri petrecute în București când încă eram la școală și așteptam concediul părinților ca să plecăm la țară sau prin țară, sau cele din timpul liceului, când nu voiam să merg în tabere și preferam să rămân acasă și să învăț spaniola, și până la cele pe care, la început, mă vedeam nevoită să mi le petrec în Madrid, în august, am avut întodeauna temei să cred că mergeam la sigur cu cărțile. Erau mereu acolo, oricând disponibile, și – oricât de dulceag sau sentimentalist ar părea – luate ca un personaj generic, cărțile nu trădează, nu dezamăgesc și nu amărăsc (chiar dacă uneori se poate întâmpla asta cu unele anume, într-un moment sau altul).

Mi se spunea și încă mi se spune uneori că vorbesc din cărți, sau că ar trebui să mai las cărțile și în schimb, să mai ies în lume, recte în realitate. În facultate, un profesor ne-a spus la un moment dat că să nu-i luăm în seamă pe cei care ne spun că vorbim din cărți, că e foarte normal să vorbești din cărți, căci ele îți explică lumea, în cărți găsești explicații, loc și timp să înțelegi realitatea. Mai târziu, am găsit și vorbele lui Julian Barnes, care susținea că nu e surprins că unii oameni preferă cărțile, de vreme ce în cărți ți se explică lucrurile, în cărți afli că o persoană a făcut ceva ca urmare a unei cauze, cu un motiv, în vreme ce din viață nu percepi decât că o persoană a făcut ceva, și nu ți se explică nimic, motiv sau cauză deopotrivă.

Cuando tomes tu café/toma tu café en España (no te lo tomes sin la caña) 🎼🎵🎶

Imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un limbaj restrâns, de ziarist de agenție de presă, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.

De fiecare dată când m-am uitat în urmă la venirea mea în Spania, unde aveam să rămân atâția ani (lucru de care, firește, habar nu aveam și pe care nici nu mi-l închipuiam acum aproape 14 ani), gândul îmi sare automat la o melodie pe care am auzit-o întâmplător la televizor, pe unul dintre canalele de muzică, în ziua în care aflasem că în mai puțin de o lună aveam să fiu trimisă corespondent de presă la Madrid, când tocmai ajunsesem acasă și mă pregăteam să-mi sun părinții să le dau vestea.

Nu-mi mai aduc bine aminte dacă, de lunile de zile în care tot făceam știri despre românii din Spania, nu ajunsesem și eu ca prima asociere mentală pe care să o fac cu țara asta să meargă automat la românii din străinătate, lupta lor pentru supraviețuire, locuri de muncă și drepturi de muncă fără restricții, acte în regulă – în sfârșit, tot ce ținea de nenumăratele fațete ale emigrației.

Probabil că da, probabil că imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un anumit limbaj restrâns, de ziarist de agenție, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.

Șarada votului pentru răul cel mai mic

Nu te-a trădat nimeni, nu te-a batjocorit nimeni, nu te-a înșelat nimeni: politicienii erau acolo, îi cunoșteai, îi vedeai, îi ascultai, știai de ce erau capabili. Numai că atunci când ai ales răul cel mai mic, ai nutrit cumva extrem de jalnica speranță că hai că poate nu va fi chiar rău, că e mai mic, că hai că poate răul ăsta o să fie bine până la urmă.

Asta cu votul dat răului celui mai mic, votul batjocorit și trădat de politicienii nerușinați și nefaști pe care îi tot are țara de mai bine de trei decenii e o șaradă de proporții kharmice. E cam ca în viață: cu cât îți vei coborî mai mult așteptările, cu atât mai pe măsură ți se vor înfățișa rezultatele. Ba mai mult: cu cât te minți mai frumos că nu ai de ales decât între două rele, și faci alegerea așa-zis rațională a celui mai mic, cu atât mai tare te dezici de orice urmă de demnitate pentru ca acest rău mai mic să poată fi cumva tras la răspundere. Căci dacă atât de jalnice erau așteptările din start, cum de te tânguiești acum că așa defilezi?

Că oamenii pot nutri speranțe, manifesta dorințe și avea așteptări, oricât de exaltate în dulce stil bovarian ar fi – asta este, să zicem, normal. Dar e și o trăsătură cât se poate de clară a unei societăți profund imature politic, care nu a atins majoratul intelectual în ciuda deceniilor scurse de la schimbarea de regim, care încă votează tătuci salvatori, care o dată la cinci ani îl ia în brațe pe „acum ori niciodată/croiește-ți altă soartă” și apoi se retrage în doina acceptării fără crâcneală a fatalității scrise deja în stele.

Despre ispita generalizărilor odioase

Se fac în toamna asta șapte ani de când m-am văzut nevoită să fac față unei rupturi profesionale de pe urma căreia am învățat, până la urmă, mai multe decât am pierdut, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-o profesie care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Acum șapte ani chiar credeam că meseria sau jobul poate fi și pasiune; acum știu că, oricât de mult ți-ar plăcea ce faci, atunci când o faci, în cele din urmă, ca să poți plăti, printre altele, lucruri din astea lumești, cum ar fi chiria, lumina și mâncarea, ei bine, atunci parcă nu mai e chiar pasiune pe de-a-ntregul.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, sau să apuci să-ți strângi lucrurile, la un moment dat te calmezi un pic și ceri explicații. Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd — căci merită să se regăsească la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările plăsmuite și aparent fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit.

Acum mă preocupă, după ce am tot încercat s-o înțeleg, ispita reducționistă a generalizării, împerecheată fără stat prea mult pe gânduri cu lehamitea de țară în general și de munca la stat și sectorul public în special, asezonată uneori cu decizia stabilirii în străinătate și adoptarea convingerii ferme a ca la noi la nimeni și uite ce bine și diferit merg lucrurile prin alte țări, ce înseamnă civilizația. Deși nu am simțit niciodată această ispită, nici acum, și cu atât mai puțin atunci, cu aproape șapte ani în urmă, pentru mulți, chiar privind din afară, pare să fie un pas logic și care ar fi menit să explice sau chiar să justifice multe. M-am lovit atâta de fatalismul ăsta mioritic, nu numai de supunere în fața a ce ți-e scris (cu varianta ne merităm soarta, politicienii și vedetele), ci și de autocritica superficială și enervantă din cauza repetiției și de desconsiderarea de sine prin extrapolarea unor tare nu numai la întreg poporul, ci la fiecare dintre toți oamenii lui în parte, încât de multe ori m-am întrebat dacă nu tocmai asta provoacă imaginea proastă de care se jelesc unii.

Un deceniu de la mișcarea indignaților în Spania

O mai profundă răsturnare a tuturor idealurilor indignaților de atunci, un mai pe dos rezultat al indignării lor, o mai completă frustrare a tuturor revendicărilor lor nici că se putea: să ieși în stradă ca să critici dualismul simplificant și reducționist al bipartidismului (resimțit astfel la nivelul posibilității alegerii, diversității gândirii, respingerii înfruntării clasice între două tabere, două ideologii, două posibilități, nu mai multe) al alternanței dreptei cu stânga fără cale de mijloc, al înfruntării între a salva bănci de la faliment și a salva oameni din sărăcie și să ajungi ca, în 2021, alegerea să-ți fie din nou simplificată, redusă la două unice opțiuni – nu mai multe, că e prea complicat – e de înțeles dacă singura speranță ca să poți gândi e să citești basme repovestite în care vrăjitoarea cea rea din vest are povestea ei, iar zâna cea rea are motivele ei. Realitatea e în alb sau negru, împărțită în buni și răi, în dreapta și stânga, în libertate și socialism/comunism.

La zece ani de la mișcarea indignaților, care a transformat Puerta del Sol într-un simbol idealist al protestelor împotriva bipartidismului, hegemoniei piețelor financiare și ignoranței desăvârșite față de oameni și indivizi, Madridul a avut de ales din două una – libertate sau socialism. Asta ar fi povestea pe scurt, pe foarte scurt, pe sub 140 de caractere de scurt; așa s-ar putea rezuma deceniul scurs de la 15 mai 2011, așa cum, din păcate, le place multor oameni să se informeze, citind doar titlurile (și ele reduse la limita inteligibilității) sau în general în diagonală, având la dipoziție decizii de tip ori/ori de luat sau alegeri în stil alb/negru de făcut. Așa a câștigat dreapta alegerile regionale din Madrid: alegătorii nu trebuie să se obosească să se gândească prea mult, să vadă nuanțele, să înțeleagă. Nu, trebuie doar să li se ofere alegeri necomplicate, binoame reducționiste și confuze căci, desigur, pe puțini îi interesează finețurile legate de faptul că socialismul e o ideologie, iar libertatea o stare, un drept, un concept, o virtute, orice, numai prinsă în limitele unei ideologii – nu.

Retorica încleștării

[…] am rămas cu acest singur lucru reprobabil de care am ales să mă indignez dincolo de sine, pentru care nu găsesc, ca explicație, decât încleștarea, încrâncenarea provocată de frustrări și ranchiune nevindecate: să ataci direct persoana care are o poziție diferită de a ta, care crede și gândește diferit de tine, în lipsa unui argument logic solid pentru a-i contrazice părerea sau a-i combate poziția cu fapte și date concrete.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot, din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, la un moment dat, te calmezi un pic și ceri explicații, indicații, cu atât mai mult cu cât ești la stat, și se presupune că există proceduri, norme, etape de parcurs. Până la urmă, ai un contract de muncă și chiar dacă postul s-a desființat în sub 5 secunde, din pix, e de datoria superiorilor să-ți spună ce ai de făcut în continuare. Așa că te calmezi un pic și urmezi procedura: scrii și înregistrezi cereri adresate direcției, care este obligată prin lege să răspundă, invoci prevederi din procedura aprobată, și aștepți răspuns. Direcția are la dispoziție 30 de zile să răspundă, timp în care… ei bine, faci ce crezi de cuviință (eufemism pentru: dar cui îi pasă?).

Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd, ajuns când chiar nu mai era de interes pentru absolut nimeni— căci merită să ajungă la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările fictive și fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit, atât de rocambolești sunt. Ceea ce încă îmi ocupă parte a preocupărilor și gândurilor, chiar și de la depărtarea celor șapte ani, este altceva: recursul la atacul la persoană.

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this: