Despre ispita generalizărilor odioase

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene?

Se fac în toamna asta șapte ani de când m-am văzut nevoită să fac față unei rupturi profesionale de pe urma căreia am învățat, până la urmă, mai multe decât am pierdut, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-o profesie care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Acum șapte ani chiar credeam că meseria sau jobul poate fi și pasiune; acum știu că, oricât de mult ți-ar plăcea ce faci, atunci când o faci, în cele din urmă, ca să poți plăti, printre altele, lucruri din astea lumești, cum ar fi chiria, lumina și mâncarea, ei bine, atunci parcă nu mai e chiar pasiune pe de-a-ntregul.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, sau să apuci să-ți strângi lucrurile, la un moment dat te calmezi un pic și ceri explicații.  Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd — căci merită să se regăsească la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările plăsmuite și aparent fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit.

Acum mă preocupă, după ce am tot încercat s-o înțeleg, ispita reducționistă a generalizării, împerecheată fără stat prea mult pe gânduri cu lehamitea de țară în general și de munca la stat și sectorul public în special, asezonată uneori cu decizia stabilirii în străinătate și adoptarea convingerii ferme a ca la noi la nimeni și uite ce bine și diferit merg lucrurile prin alte țări, ce înseamnă civilizația. Deși nu am simțit niciodată această ispită, nici acum, și cu atât mai puțin atunci, cu aproape șapte ani în urmă, pentru mulți, chiar privind din afară, pare să fie un pas logic și care ar fi menit să explice sau chiar să justifice multe. M-am lovit atâta de fatalismul ăsta mioritic, nu numai de supunere în fața a ce ți-e scris (cu varianta ne merităm soarta, politicienii și vedetele), ci și de autocritica superficială și enervantă din cauza repetiției și de desconsiderarea de sine prin extrapolarea unor tare nu numai la întreg poporul, ci la fiecare dintre toți oamenii lui în parte, încât de multe ori m-am întrebat dacă nu tocmai asta provoacă imaginea proastă de care se jelesc unii.

Continue reading “Despre ispita generalizărilor odioase”

Un deceniu de la mișcarea indignaților în Spania

O mai profundă răsturnare a tuturor idealurilor indignaților de atunci, un mai pe dos rezultat al indignării lor, o mai completă frustrare a tuturor revendicărilor lor nici că se putea: să ieși în stradă ca să critici dualismul simplificant și reducționist al bipartidismului (resimțit astfel la nivelul posibilității alegerii, diversității gândirii, respingerii înfruntării clasice între două tabere, două ideologii, două posibilități, nu mai multe) al alternanței dreptei cu stânga fără cale de mijloc, al înfruntării între a salva bănci de la faliment și a salva oameni din sărăcie și să ajungi ca, în 2021, alegerea să-ți fie din nou simplificată, redusă la două unice opțiuni – nu mai multe, că e prea complicat – e de înțeles dacă singura speranță ca să poți gândi e să citești basme repovestite în care vrăjitoarea cea rea din vest are povestea ei, iar zâna cea rea are motivele ei. Realitatea e în alb sau negru, împărțită în buni și răi, în dreapta și stânga, în libertate și socialism/comunism.

La zece ani de la mișcarea indignaților, care a transformat Puerta del Sol într-un simbol idealist al protestelor împotriva bipartidismului, hegemoniei piețelor financiare și ignoranței desăvârșite față de oameni și indivizi, Madridul a avut de ales din două una – libertate sau socialism. Asta ar fi povestea pe scurt, pe foarte scurt, pe sub 140 de caractere de scurt; așa s-ar putea rezuma deceniul scurs de la 15 mai 2011, așa cum, din păcate, le place multor oameni să se informeze, citind doar titlurile (și ele reduse la limita inteligibilității) sau în general în diagonală, având la dipoziție decizii de tip ori/ori de luat sau alegeri în stil alb/negru de făcut. Așa a câștigat dreapta alegerile regionale din Madrid: alegătorii nu trebuie să se obosească să se gândească prea mult, să vadă nuanțele, să înțeleagă. Nu, trebuie doar să li se ofere alegeri necomplicate, binoame reducționiste și confuze căci, desigur, pe puțini îi interesează finețurile legate de faptul că socialismul e o ideologie, iar libertatea o stare, un drept, un concept, o virtute, orice, numai prinsă în limitele unei ideologii – nu.

Continue reading “Un deceniu de la mișcarea indignaților în Spania”

Retorica încleștării

[…] am rămas cu acest singur lucru reprobabil de care am ales să mă indignez dincolo de sine, pentru care nu găsesc, ca explicație, decât încleștarea, încrâncenarea provocată de frustrări și ranchiune nevindecate: să ataci direct persoana care are o poziție diferită de a ta, care crede și gândește diferit de tine, în lipsa unui argument logic solid pentru a-i contrazice părerea sau a-i combate poziția cu fapte și date concrete.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot, din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, la un moment dat, te calmezi un pic și ceri explicații, indicații, cu atât mai mult cu cât ești la stat, și se presupune că există proceduri, norme, etape de parcurs. Până la urmă, ai un contract de muncă și chiar dacă postul s-a desființat în sub 5 secunde, din pix, e de datoria superiorilor să-ți spună ce ai de făcut în continuare. Așa că te calmezi un pic și urmezi procedura: scrii și înregistrezi cereri adresate direcției, care este obligată prin lege să răspundă, invoci prevederi din procedura aprobată, și aștepți răspuns. Direcția are la dispoziție 30 de zile să răspundă, timp în care… ei bine, faci ce crezi de cuviință (eufemism pentru: dar cui îi pasă?).

Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd, ajuns când chiar nu mai era de interes pentru absolut nimeni— căci merită să ajungă la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările fictive și fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit, atât de rocambolești sunt. Ceea ce încă îmi ocupă parte a preocupărilor și gândurilor, chiar și de la depărtarea celor șapte ani, este altceva: recursul la atacul la persoană.

Continue reading “Retorica încleștării”

Chestiunea asta a căldurii

În cei peste zece ani de când locuiesc în Spania, de fiecare dată când m-am plâns de frig mi s-a răspuns, în glumă și în serios în egală măsură, că oare de ce mă plâng, din moment ce sunt de loc din estul Europei, unde e mult mai frig și mai mult timp în lunile de toamnă și iarnă, și prin urmare ar trebui să fiu călită sau cel puțin obișnuită cu frigul.

Știți cum e când ai impresia că totul este clar, toate chestiunile sunt explicate și toate lecțiile învățate și exact atunci viața îți mai dă una, doar așa, ca să-ți spună ceva legat de coincidențe, ironii universale sau pur și simplu vreo lege nescrisă a echilibrului materiei în natură, ca să folosesc vorbe goale și pompoase?

Tocmai când mă simțeam tare bine că am explicat clar și concis, cu fapte, că poate România să aibă multe lipsuri și că, firește întotdeauna e loc de mai bine, dar nu lipsesc bunuri și chestiuni de bază cum ar fi căldura, apa caldă sau internetul – tocmai atunci, vine prezentul să mă pălmuiască abstract.

Continue reading “Chestiunea asta a căldurii”

Povești fascinante cu regi și comparații identitare

uite-mă trăind de peste un deceniu într-o altă țară. Și poate e de vină perspectiva mea de centru al lumii mele interioare, dar ce se petrece aici pe toate planurile nu e în niciun fel nici mai mult, nici mai puțin, nici mai bine, nici mai rău decât ce se petrece în România de când am plecat din țară. Mi-ar plăcea să pot apuca la un moment dat să scriu o istorie a acestor ani ai mei între România și Spania ca și cum un poet sau un scriitor ar publica un volum bilingv: în cazul meu, pe pagina din stânga ar fi evenimentele din România ultimului deceniu, iar pe pagina din dreapta, evenimentele în oglindă din Spania.

A fost o dată un rege cu un trecut amoros extrem de intens (să nu zic accidentat) care i s-a întors ca un bumerang necruțător tocmai la vârsta senectuții. Sau mă rog, necruțător din perspectiva observatorului imparțial de pe margine, căci pentru el sau pentru chiar poporul său suveran – relaxați-vă, lucrurile nu stau chiar așa de nasol, ce mare lucru a făcut? – nimic nu e necruțător nici sub soarele intens al sudului, nici sub cerul limpede al Madridului, atâta vreme cât avem las cañas pe masă, iar tapas sunt la fel de gustoase (se îngroașă orice glumă și poporul chiar devine necruțător cu cei care îl conduc, cu suveranul și cu familia lui cu tot, când nu se dau aceste două premize, din cauze de pandemie, dar asta e pentru episodul următor).

Continue reading “Povești fascinante cu regi și comparații identitare”

Viața pe plantație în vremea coronei

Viața în vremea coronei cam șterge orice urmă de limite (pentru ale căror stipulări unii au murit, alții au luptat, unii au ieșit în stradă, alții s-au revoltat) între plantație și viața după ce se stinge lumina pe zisa plantație. E vorba de limitele dintre ceea trebuie să faci în fiecare zi ca să-ți poți asigura o lume interioară suficient de bogată ca să nu te scufunzi în disperarea monotoniei și rutinei și momentele când apuci să te bucuri de această lume interioară ignorând fericit restul.

Și am vrut să-mi păstrez zenuiala, asta v-o jur – iar eu nu prea jur cam nimic și pe nimic în viața de zi cu zi. Dar deh, acuma ne trăim viața în vremea coronei.

Pentru început, pot spune că e o viață obișnuită pe plantație, la fel ca în vremurile relativ normale când puteai să mergi cu metroul la muncă (pe alocuri chiar neaglomerat dacă poziția căpătată pe plantație îți permitea să ajungi la birou la ore mai târzioare așa, în jur de 10 dimineața), să pui mâna pe bancnote dacă era musai, să faci cumpărăturile fără să stai la coadă, dar gândindu-te la ce carte mai ai de citit când ajungi acasă, ce idei de gătit ți-au mai venit sau ce conversații de politică externă sau filosofie te mai așteaptă vineri seară, când ai voie să ieși de pe plantație vreme de două zile jumate, să faci ce vrei cu cine vrei.

Continue reading “Viața pe plantație în vremea coronei”

Mai puțin de cinci secunde

Lipsa de respect a ultrașilor galeriști români față de suferința și durerea fostului antrenor al Spaniei, pe care echipa lui națională a vrut să le consemneze înaintea meciului din România au căpătat proporții de epopee lirică pe rețele sociale: am ajuns să citesc că ”iar ne-am făcut de rușine în străinătate”, ”de asta știu spaniolii doar că românii fură cupru sau nu au dinți în gură” ”ce durere, ce mizerie”, ”mi-e rușine să dau ochii cu colegii spanioli”. Nu știu câte valuri de autocritici digitale au curs în România, multe sub sloganul generic “vaaaai ce rușine, ce greață, ce needucați suntem”, dar de multă vreme mă tot întreb dacă fatalismul mioritic și autocritica asta bâzâitoare, superficială și care izbucnește cu cel mai insignifiant pretext nu constituie exact motivele pentru care unii simt rușinea asta generică ori de câte ori cineva, oricine, cu același fel de pașaport, face ceva reprobabil.

Sub 5 secunde. Atât timp de emisie la oră de maximă audiență a acordat televiziunea publică din Spania faptului că ultrașii aflați pe Arena Națională nu au respectat minutul de reculegere de la meciul România-Spania din cadrul calificărilor la Euro2020.

Pentru jurnaliștii spanioli – nici mai buni, nici mai proști decât alții sau, în speță, decât cei români – faptul că versiunea românească a hooligans ori nu a înțeles de ce se păstra momentul de reculegere, ori pur și simplu a ales să nu-l respecte pentru cine știe ce motive dubioase a fost considerat profund nesemnificativ și alăturat faptelor diverse sau cel mult exotice, cu care să acopere ultimele secunde ale unui reportaj sportiv.

Mai importante li s-au părut jurnaliștilor spanioli detaliile unui meci care până și mie mi s-a părut emoționant în reluare. Au consemnat pe bună dreptate toate fazele în care portarul român a salvat echipa în momente de infarct sau câți nervi le-au provocat românii adversarilor, în special după golul marcat de români în repriza a doua, și cât de mult s-au luptat spaniolii să mențină scorul în favoarea lor, ca să culeagă încă o victorie, și nu doar un egal, care să îi mențină în fruntea clasamentului grupei.

Continue reading “Mai puțin de cinci secunde”

Cum se prețuiește compasiunea față de refugiați și imigranți

Cine este de acord să primească un imigrant în propria casă? Câți bani este dispus fiecare dintre aceștia să cheltuie neprogramat pentru o șansă dată unui necunoscut?
După răspunsurile simple, răspicate și sincere la aceste întrebări, solidaritatea, omenia, compasiunea și mila rămân doar vorbe, pe care să le scriem în neștire și cu care să putem filosofa comod pe marginea naturii umane.

După ani întregi de războaie și de știri zilnice despre lupte, morți, refugiați, orașe distruse, vieți zguduite, traume și tragedii la toate porțile Europei civilizate, occidentale, mediteraneene ori estice, după râuri și râuri de cerneală ce au curs ca să ne împărtășească povești, analize, comentarii păreri, poziții, după alegeri câștigate sau pierdute, când vine vorba de imigrație, strămutare, refugiați și traume, aș avea două povestioare de împărtășit. Și aș vrea apoi să știu cine este măcar dispus să facă sau să spună la fel. Pentru că eu cred cu convingere că trebuie să judecăm drept, dincolo de discursuri, așteptări de la lideri și state europene, măsuri și reglementări, și că totul se rezumă la întrebările de la urma urmei. Cât prețuiește compătimirea? Cum se apreciază solidaritatea? Ce înseamnă mila?

Continue reading “Cum se prețuiește compasiunea față de refugiați și imigranți”

Utopia asta a străinătății

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Continue reading “Utopia asta a străinătății”

Mircea Cărtărescu și povestea artei scrisului: ”Levantul” refăcut pentru spanioli

De fiecare dată când vine Mircea Cărtărescu la Madrid, scriitorul reușește să umple săli întregi, să se facă ascultat de zeci de oameni, să adune în librării un public numeros. Are o atitudine admis umilă față de acesta, îl tratează cu deferență, le mulțumește de fiecare dată celor prezenți, are răbdare să le dea autografe tuturor celor care se așează la coadă, stă de vorbă cu cititiorii, le ascultă părerile și îi atrage în discuții care îi farmecă iremediabil.
Fără să-mi doresc să-mi iau chip de avocatul diavolului, m-am întrebat deseori cum se face că scriitorul reușește să provoace astfel de impresii puternice. Am încercat să merg dincolo de pura plăcere a cititorului învățat care vede în Mircea Cărtărescu un bun creator de ficțiune, care depășește limitele culturii și limbii care îl determină și reușește să rezoneze cu câte ceva din trecutul cultural comun al altor oameni – asta ar explica numai numeroasele traduceri care s-au publicat din opera sa, în multe limbi și în multe locuri din lumea asta largă, inclusiv în Spania. Am căutat să văd și un pic mai departe de presă, care, ca peste tot în lume, caută un citat care să se transforme în titlul știrii, care să vândă la rândul său ziarul sau informația de pe portalul internet – iar Mircea Cărtărescu nu se sfiește să fie critic, satiric, să judece aspru metehnele, tarele și absurditățile societății românești. Și am vrut să văd ceva și dincolo de afacerea care trebuie să fie Mircea Cărtărescu pentru editorii săi, pe o piață editorială în care contează enorm să știi să-ți alegi librăriile cu care colaborezi sau pe care traducător să-l cauți, să manevrezi extrem de bine mecanismul complicat al promovării, să alegi la perfecție momentul comunicării informației, și chiar să știi cum să faci rost de fonduri, în special când vine vorba de o traducere dintr-o limbă precum româna.

”Mircea Cărtărescu este un autor incontestabil, care emoționează; face parte din categoria scriitorilor grandioși și face o literatură autentică, precum Kafka, Kundera, Borges sau Cortázar”, susține editorul Enrique Redel de la editura Impedimenta.

Continue reading “Mircea Cărtărescu și povestea artei scrisului: ”Levantul” refăcut pentru spanioli”