Sentido común

Cuando no se pueden aplicar fórmulas fijas como en una gran máquina calculadora para echar cuentas y sacar el resultado al final del papel, el sentido común actúa como la fórmula necesaria. ¿Qué es lo sensato?

Continue reading “Sentido común”

Un trabajo decente

Como profesora de idiomas, cuando empecé a dar clases en España, recuerdo que hacía malabares con no menos de tres trabajos distintos, yendo y viniendo de una punta de Madrid a otra, levantándome a las seis y media de la mañana, viajando en metro a la hora de comer y picando algo de camino a las clases de la tarde, para acabar mi jornada laboral a las nueve y media de la noche, llegar a casa sobre las diez y tener que acostarme casi enseguida para poder retomarlo todo al día siguiente.

Continue reading “Un trabajo decente”

Cărțile (II)

Pasajes își revendică numele de la înțelesurile profunde și numeroase ale cuvântului, atât de asemănător cu cel românesc: sunt pasaje din cărțile care îi umplu rafturile, sunt pasajele văzute ca treceri dintr-o cultură în alta, sunt pasaje ca alei de comunicare dintr-un colț al lumii în altul, prin intermediul limbilor și, mai spun librarii de la Pasajes, sunt pasaje văzute pur și simplu ca acele coridoare neîncăpătoare ale librăriei, încadrate de rafturi de sus din tavan până jos la podea, umplute de cărți, cărți, fără încetare cărți, cărți fără număr.

Un proiect cultural personal pentru o tânără germană (pe atunci) stabilită la Madrid la sfârșitul anilor 90, recent căsătorită cu proprietarul uneia dintre cele mai apreciate edituri spaniole, specializate pe diverse ramuri științifice , pe lângă eseistică și filosofie: așa a început povestea librăriei Pasajes din Madrid. Nici tânăra nu mai era chiar foarte tânără, nici povestea ei sau a apariției librăriei Pasajes din Madrid nu reprezintă mai mult decât o adunătură de frânturi de informații greu de verificat din surse sigure.

Ideea unei librării specializate pe cărți în limbi străine nu a fost complet nouă. Tânăra germană pusese pe picioare cu puțin timp înainte și librăria germană din Madrid, și, în lipsa unei ocupații, decisese să cumpere localul unei foste librării de carte engleză care tocmai își închidea porțile în vara anului 1999, profitând astfel de faima și vadul deja create. În capitala Spaniei, o librărie al cărei fond general de carte să fie în alte limbi, dar și în spaniolă, nu era așadar ceva complet nou nici măcar acum douăzeci de ani.

De când am ajuns la Madrid, am putut găsi acolo cărți în aproape orice limbă a lumii. Dacă nu e la raft, orice carte poate fi comandată și adusă la librărie din aproape orice colț al globului, căci librarii de acolo lucrează direct cu distribuitorii și furnizorii străini. Pentru cititorul avid de cărți în limbile lumii, are farmec gândul că teoretic poți avea în mână o carte în română sau vietnameză în același loc în care îi poți găsi pe autorii americani contemporani sau pe laureații premiului Goncourt, alături de cele mai recente publicații în spaniolă. Și totul pe o piață editorială care nu se bazează pe traduceri atât de mult precum cea românească, de exemplu.

Continue reading “Cărțile (II)”

Cărțile (I)

Nu fără un pic de lipsă de modestie, cred că biblioteca mea este una dintre cele mai variate din lumea bibliotecilor personale, căci am cărți în toate limbile astea pe care le vorbesc, folosesc și în care gândesc. Iar când spun că am cărți în toate limbile astea, nu înseamnă câte una în câte o limbă străină, ci zeci de volume – în special beletristică și eseistică – în limbi străine. Rafturile mele s-au umplut pe nesimțite, dar fără vreo ordine sau vreun plan anume: au fost vremuri când citeam mai mult în engleză sau franceză, altele când căutam autori anume, spanioli, germani, anglosaxoni, sau titluri despre care citisem sau aflasem cumva, au existat momente când veneam din concediu din România cu valiza ușor îngreunată, la limita acceptată de companiile aeriene, de volume din biblioteca de acasă, sau primeam pachete anume făcute de părinții mei, pline de cărți și alte bunătăți.

De la lungile veri petrecute în București când încă eram la școală și așteptam concediul părinților ca să plecăm la țară sau prin țară, sau cele din timpul liceului, când nu voiam să merg în tabere și preferam să rămân acasă și să învăț spaniola, și până la cele pe care, la început, mă vedeam nevoită să mi le petrec în Madrid, în august, am avut întodeauna temei să cred că mergeam la sigur cu cărțile. Erau mereu acolo, oricând disponibile, și – oricât de dulceag sau sentimentalist ar părea – luate ca un personaj generic, cărțile nu trădează, nu dezamăgesc și nu amărăsc (chiar dacă uneori se poate întâmpla asta cu unele anume, într-un moment sau altul).

Mi se spunea și încă mi se spune uneori că vorbesc din cărți, sau că ar trebui să mai las cărțile și în schimb, să mai ies în lume, recte  în realitate. În facultate, un profesor ne-a spus la un moment dat că să nu-i luăm în seamă pe cei care ne spun că vorbim din cărți, că e foarte normal să vorbești din cărți, căci ele îți explică lumea, în cărți găsești explicații, loc și timp să înțelegi realitatea. Mai târziu, am găsit și vorbele lui Julian Barnes, care susținea că nu e surprins că unii oameni preferă cărțile, de vreme ce în cărți ți se explică lucrurile, în cărți afli că o persoană a făcut ceva ca urmare a unei cauze, cu un motiv, în vreme ce din viață nu percepi decât că o persoană a făcut ceva, și nu ți se explică nimic, motiv sau cauză deopotrivă.

Continue reading “Cărțile (I)”

Cuando tomes tu café/toma tu café en España (no te lo tomes sin la caña) 🎼🎵🎶

Imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un limbaj restrâns, de ziarist de agenție de presă, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.

De fiecare dată când m-am uitat în urmă la venirea mea în Spania, unde aveam să rămân atâția ani (lucru de care, firește, habar nu aveam și pe care nici nu mi-l închipuiam acum aproape 14 ani), gândul îmi sare automat la o melodie pe care am auzit-o întâmplător la televizor, pe unul dintre canalele de muzică, în ziua în care aflasem că în mai puțin de o lună aveam să fiu trimisă corespondent de presă la Madrid, când tocmai ajunsesem acasă și mă pregăteam să-mi sun părinții să le dau vestea.

Nu-mi mai aduc bine aminte dacă, de lunile de zile în care tot făceam știri despre românii din Spania, nu ajunsesem și eu ca prima asociere mentală pe care să o fac cu țara asta să meargă automat la românii din străinătate, lupta lor pentru supraviețuire, locuri de muncă și drepturi de muncă fără restricții, acte în regulă – în sfârșit, tot ce ținea de nenumăratele fațete ale emigrației.

Probabil că da, probabil că imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un anumit limbaj restrâns, de ziarist de agenție, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.

Continue reading “Cuando tomes tu café/toma tu café en España (no te lo tomes sin la caña) 🎼🎵🎶”

Despre ispita generalizărilor odioase

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene?

Se fac în toamna asta șapte ani de când m-am văzut nevoită să fac față unei rupturi profesionale de pe urma căreia am învățat, până la urmă, mai multe decât am pierdut, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-o profesie care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Acum șapte ani chiar credeam că meseria sau jobul poate fi și pasiune; acum știu că, oricât de mult ți-ar plăcea ce faci, atunci când o faci, în cele din urmă, ca să poți plăti, printre altele, lucruri din astea lumești, cum ar fi chiria, lumina și mâncarea, ei bine, atunci parcă nu mai e chiar pasiune pe de-a-ntregul.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, sau să apuci să-ți strângi lucrurile, la un moment dat te calmezi un pic și ceri explicații.  Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd — căci merită să se regăsească la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările plăsmuite și aparent fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit.

Acum mă preocupă, după ce am tot încercat s-o înțeleg, ispita reducționistă a generalizării, împerecheată fără stat prea mult pe gânduri cu lehamitea de țară în general și de munca la stat și sectorul public în special, asezonată uneori cu decizia stabilirii în străinătate și adoptarea convingerii ferme a ca la noi la nimeni și uite ce bine și diferit merg lucrurile prin alte țări, ce înseamnă civilizația. Deși nu am simțit niciodată această ispită, nici acum, și cu atât mai puțin atunci, cu aproape șapte ani în urmă, pentru mulți, chiar privind din afară, pare să fie un pas logic și care ar fi menit să explice sau chiar să justifice multe. M-am lovit atâta de fatalismul ăsta mioritic, nu numai de supunere în fața a ce ți-e scris (cu varianta ne merităm soarta, politicienii și vedetele), ci și de autocritica superficială și enervantă din cauza repetiției și de desconsiderarea de sine prin extrapolarea unor tare nu numai la întreg poporul, ci la fiecare dintre toți oamenii lui în parte, încât de multe ori m-am întrebat dacă nu tocmai asta provoacă imaginea proastă de care se jelesc unii.

Continue reading “Despre ispita generalizărilor odioase”

Parece mentira

Parece mentira que una mañana de un día de trabajo en la capital española se convierta en una pesadilla para muchísimos de los que utilizamos los medios de transporte público.

Que después de la tragedia ocurrida hace tres años en Madrid Arena, el Metro de Madrid perpetue las mismas práticas irresponsables e indiferentes hacia la vida, permitiendo el funcionamiento de instalaciones, trenes, andenes y coches llenísimos, sin posibilidad física de respirar en condiciones. Vamos, como seres humanos.

Parece mentira que después de tantas tragedias recientes que podrían haber sido evitadas en aglomeraciones y multitudes, en la red de metro de una capital europea tenga una la sensación de que no tiene espacio ni siquiera para desmayarse, menos aún respirar.

Parece mentira que los (ir)responsables de una red de metro que dentro de pocos años cumplirá un siglo de funcionamiento no desalojen e incluso cierren al instante las instalaciones averiadas y que en cambio permitan la entrada de todos los viajeros, sin informarlos sobre las condiciones indecentes ofrecidas por un servicio público.

Continue reading “Parece mentira”

Mircea Cărtărescu și povestea artei scrisului: ”Levantul” refăcut pentru spanioli

De fiecare dată când vine Mircea Cărtărescu la Madrid, scriitorul reușește să umple săli întregi, să se facă ascultat de zeci de oameni, să adune în librării un public numeros. Are o atitudine admis umilă față de acesta, îl tratează cu deferență, le mulțumește de fiecare dată celor prezenți, are răbdare să le dea autografe tuturor celor care se așează la coadă, stă de vorbă cu cititiorii, le ascultă părerile și îi atrage în discuții care îi farmecă iremediabil.
Fără să-mi doresc să-mi iau chip de avocatul diavolului, m-am întrebat deseori cum se face că scriitorul reușește să provoace astfel de impresii puternice. Am încercat să merg dincolo de pura plăcere a cititorului învățat care vede în Mircea Cărtărescu un bun creator de ficțiune, care depășește limitele culturii și limbii care îl determină și reușește să rezoneze cu câte ceva din trecutul cultural comun al altor oameni – asta ar explica numai numeroasele traduceri care s-au publicat din opera sa, în multe limbi și în multe locuri din lumea asta largă, inclusiv în Spania. Am căutat să văd și un pic mai departe de presă, care, ca peste tot în lume, caută un citat care să se transforme în titlul știrii, care să vândă la rândul său ziarul sau informația de pe portalul internet – iar Mircea Cărtărescu nu se sfiește să fie critic, satiric, să judece aspru metehnele, tarele și absurditățile societății românești. Și am vrut să văd ceva și dincolo de afacerea care trebuie să fie Mircea Cărtărescu pentru editorii săi, pe o piață editorială în care contează enorm să știi să-ți alegi librăriile cu care colaborezi sau pe care traducător să-l cauți, să manevrezi extrem de bine mecanismul complicat al promovării, să alegi la perfecție momentul comunicării informației, și chiar să știi cum să faci rost de fonduri, în special când vine vorba de o traducere dintr-o limbă precum româna.

”Mircea Cărtărescu este un autor incontestabil, care emoționează; face parte din categoria scriitorilor grandioși și face o literatură autentică, precum Kafka, Kundera, Borges sau Cortázar”, susține editorul Enrique Redel de la editura Impedimenta.

Continue reading “Mircea Cărtărescu și povestea artei scrisului: ”Levantul” refăcut pentru spanioli”

I’ve Had Almond Flowers

Yes, I’ve had them for years.  Yes, I knew it all along and yes, I enjoyed them as I should have, just as every year they bloomed in the only almond tree there was on my street. Only I ever stopped and think about it now, because I miss them.

For the last six years, I’ve been living in beautifully sunny Madrid and I feel I am luckier and happier every single day. I still live here, but I can definitely say a whole era has come to its end, and I won’t be having almond flowers in my life anymore. I’ll be having peace and quiet, I’ll be having the sun beating on my shoulder on a beautiful spring afternoon, drowning the screen of my computer in light as I write, and I’d hopefully be having strength and inspiration to remember and put down every single fact I’ve come to know about Madrid. It will always be the place where I literally landed on the almond’s street, where a sole almond tree blooms every year, spreading its branches over and old abandoned garden that mysteriously gathers up groups of tourists on any sunny day.

Continue reading “I’ve Had Almond Flowers”

Hace más de seis años…

Podría no haber tenido tiempo de descubrir el placer inmenso que me trae la escritura; podría no haber descubierto la alegría de tomar mi café con leche delante de una ventana muy grande, por la cual el sol llena mi casa de luz; podría no haberme enterado de la mera delicia de tener tiempo inagotable para la lectura, los libros y sus historias; podría no haber sentido el olor a azahar.

… que llegaba en Madrid con una maleta muy grande, la dirección de un hotel dónde iba a alojarme durante meses, hasta encontrar un piso en alquiler, mi mente llena de proyectos y el corazón cuajado de ilusión para empezar una nueva andadura profesional y personal que iba a durar un año – un año de ensayo, para empezar. Recuerdo muy bien, como si fuera hoy, que era un domingo, 2 de noviembre 2008, muy nuboso y gris, y que incluso me pareció curioso que era así como me recibía un país mediterráneo, habitualmente soleado, que no había visitado nunca antes y sólo conocía por su historia, sus clásicos, su clima y poco más. Justo antes de salir de Bucarest, había escuchado en la radio una canción que decía, más o menos, “cuando tomes tu café/toma tu café en España/ y-no-te-lo tomeeees sin laaaa cañaaa…”. En el momento, el sentido de estas palabras me eludía, pero me parecío que todo sonaba muy, pero muy bien.

Continue reading “Hace más de seis años…”
StoreDay România

world in my eyes!

Mira & Irina

🌌Your life is an emotion ! Live it! 🌌

inorasultrist.wordpress.com/

Make every moment count!

blogdeviata

Intamplari,experiente si pareri de viata

Şiraguri de gânduri

gânduri înşirate pe aţa vieţii... din Irlanda

Charming Chaos

Art with Intention

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

peopleoverseas

Living abroad, immigration and travel

Lecturafilia

Lecturafilia "Leer es vivir dos veces"

Nefelibata

Canvas of jottings for every now and then

The Daily Post

The Art and Craft of Blogging

El Club de los Leones

"¿Tú sabes qué es un león? Un hombre que lee mucho" - Gloria Fuertes

WordPress.com News

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d bloggers like this: