Despre ispita generalizărilor odioase

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene?

Se fac în toamna asta șapte ani de când m-am văzut nevoită să fac față unei rupturi profesionale de pe urma căreia am învățat, până la urmă, mai multe decât am pierdut, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-o profesie care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Acum șapte ani chiar credeam că meseria sau jobul poate fi și pasiune; acum știu că, oricât de mult ți-ar plăcea ce faci, atunci când o faci, în cele din urmă, ca să poți plăti, printre altele, lucruri din astea lumești, cum ar fi chiria, lumina și mâncarea, ei bine, atunci parcă nu mai e chiar pasiune pe de-a-ntregul.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, sau să apuci să-ți strângi lucrurile, la un moment dat te calmezi un pic și ceri explicații.  Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd — căci merită să se regăsească la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările plăsmuite și aparent fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit.

Acum mă preocupă, după ce am tot încercat s-o înțeleg, ispita reducționistă a generalizării, împerecheată fără stat prea mult pe gânduri cu lehamitea de țară în general și de munca la stat și sectorul public în special, asezonată uneori cu decizia stabilirii în străinătate și adoptarea convingerii ferme a ca la noi la nimeni și uite ce bine și diferit merg lucrurile prin alte țări, ce înseamnă civilizația. Deși nu am simțit niciodată această ispită, nici acum, și cu atât mai puțin atunci, cu aproape șapte ani în urmă, pentru mulți, chiar privind din afară, pare să fie un pas logic și care ar fi menit să explice sau chiar să justifice multe. M-am lovit atâta de fatalismul ăsta mioritic, nu numai de supunere în fața a ce ți-e scris (cu varianta ne merităm soarta, politicienii și vedetele), ci și de autocritica superficială și enervantă din cauza repetiției și de desconsiderarea de sine prin extrapolarea unor tare nu numai la întreg poporul, ci la fiecare dintre toți oamenii lui în parte, încât de multe ori m-am întrebat dacă nu tocmai asta provoacă imaginea proastă de care se jelesc unii.

Continue reading “Despre ispita generalizărilor odioase”

Parece mentira

Parece mentira que una mañana de un día de trabajo en la capital española se convierta en una pesadilla para muchísimos de los que utilizamos los medios de transporte público.

Que después de la tragedia ocurrida hace tres años en Madrid Arena, el Metro de Madrid perpetue las mismas práticas irresponsables e indiferentes hacia la vida, permitiendo el funcionamiento de instalaciones, trenes, andenes y coches llenísimos, sin posibilidad física de respirar en condiciones. Vamos, como seres humanos.

Parece mentira que después de tantas tragedias recientes que podrían haber sido evitadas en aglomeraciones y multitudes, en la red de metro de una capital europea tenga una la sensación de que no tiene espacio ni siquiera para desmayarse, menos aún respirar.

Parece mentira que los (ir)responsables de una red de metro que dentro de pocos años cumplirá un siglo de funcionamiento no desalojen e incluso cierren al instante las instalaciones averiadas y que en cambio permitan la entrada de todos los viajeros, sin informarlos sobre las condiciones indecentes ofrecidas por un servicio público.

Continue reading “Parece mentira”

Mircea Cărtărescu și povestea artei scrisului: ”Levantul” refăcut pentru spanioli

De fiecare dată când vine Mircea Cărtărescu la Madrid, scriitorul reușește să umple săli întregi, să se facă ascultat de zeci de oameni, să adune în librării un public numeros. Are o atitudine admis umilă față de acesta, îl tratează cu deferență, le mulțumește de fiecare dată celor prezenți, are răbdare să le dea autografe tuturor celor care se așează la coadă, stă de vorbă cu cititiorii, le ascultă părerile și îi atrage în discuții care îi farmecă iremediabil.
Fără să-mi doresc să-mi iau chip de avocatul diavolului, m-am întrebat deseori cum se face că scriitorul reușește să provoace astfel de impresii puternice. Am încercat să merg dincolo de pura plăcere a cititorului învățat care vede în Mircea Cărtărescu un bun creator de ficțiune, care depășește limitele culturii și limbii care îl determină și reușește să rezoneze cu câte ceva din trecutul cultural comun al altor oameni – asta ar explica numai numeroasele traduceri care s-au publicat din opera sa, în multe limbi și în multe locuri din lumea asta largă, inclusiv în Spania. Am căutat să văd și un pic mai departe de presă, care, ca peste tot în lume, caută un citat care să se transforme în titlul știrii, care să vândă la rândul său ziarul sau informația de pe portalul internet – iar Mircea Cărtărescu nu se sfiește să fie critic, satiric, să judece aspru metehnele, tarele și absurditățile societății românești. Și am vrut să văd ceva și dincolo de afacerea care trebuie să fie Mircea Cărtărescu pentru editorii săi, pe o piață editorială în care contează enorm să știi să-ți alegi librăriile cu care colaborezi sau pe care traducător să-l cauți, să manevrezi extrem de bine mecanismul complicat al promovării, să alegi la perfecție momentul comunicării informației, și chiar să știi cum să faci rost de fonduri, în special când vine vorba de o traducere dintr-o limbă precum româna.

”Mircea Cărtărescu este un autor incontestabil, care emoționează; face parte din categoria scriitorilor grandioși și face o literatură autentică, precum Kafka, Kundera, Borges sau Cortázar”, susține editorul Enrique Redel de la editura Impedimenta.

Continue reading “Mircea Cărtărescu și povestea artei scrisului: ”Levantul” refăcut pentru spanioli”

I’ve Had Almond Flowers

Yes, I’ve had them for years.  Yes, I knew it all along and yes, I enjoyed them as I should have, just as every year they bloomed in the only almond tree there was on my street. Only I ever stopped and think about it now, because I miss them.

For the last six years, I’ve been living in beautifully sunny Madrid and I feel I am luckier and happier every single day. I still live here, but I can definitely say a whole era has come to its end, and I won’t be having almond flowers in my life anymore. I’ll be having peace and quiet, I’ll be having the sun beating on my shoulder on a beautiful spring afternoon, drowning the screen of my computer in light as I write, and I’d hopefully be having strength and inspiration to remember and put down every single fact I’ve come to know about Madrid. It will always be the place where I literally landed on the almond’s street, where a sole almond tree blooms every year, spreading its branches over and old abandoned garden that mysteriously gathers up groups of tourists on any sunny day.

Continue reading “I’ve Had Almond Flowers”

Hace más de seis años…

Podría no haber tenido tiempo de descubrir el placer inmenso que me trae la escritura; podría no haber descubierto la alegría de tomar mi café con leche delante de una ventana muy grande, por la cual el sol llena mi casa de luz; podría no haberme enterado de la mera delicia de tener tiempo inagotable para la lectura, los libros y sus historias; podría no haber sentido el olor a azahar.

… que llegaba en Madrid con una maleta muy grande, la dirección de un hotel dónde iba a alojarme durante meses, hasta encontrar un piso en alquiler, mi mente llena de proyectos y el corazón cuajado de ilusión para empezar una nueva andadura profesional y personal que iba a durar un año – un año de ensayo, para empezar. Recuerdo muy bien, como si fuera hoy, que era un domingo, 2 de noviembre 2008, muy nuboso y gris, y que incluso me pareció curioso que era así como me recibía un país mediterráneo, habitualmente soleado, que no había visitado nunca antes y sólo conocía por su historia, sus clásicos, su clima y poco más. Justo antes de salir de Bucarest, había escuchado en la radio una canción que decía, más o menos, “cuando tomes tu café/toma tu café en España/ y-no-te-lo tomeeees sin laaaa cañaaa…”. En el momento, el sentido de estas palabras me eludía, pero me parecío que todo sonaba muy, pero muy bien.

Continue reading “Hace más de seis años…”