Monthly Archives: March 2020

What We Should Learn from This

When you need perspective, you take a step back. What is right now probably not easily visible, because the foreground is currently centred someplace else, could become less so in the weeks to come. And it would be a shame to waste such an opportunity to make everything digital available to more people.

This crisis, that is as a health-related one, could soon turn out to have social intricacies. Barely had we survived a weekend under quarantine.  Next, we have been literally flooded with free online resources: courses and classes, theatre and opera plays, movies and books, advice and expertise on how to videoconference and take your business online.

I would like to think this was rooted in a sort of cultural and educational solidarity. When you have time to spare on your hands, what do you do? You read, you watch movies, you take up a course, you brush up on your foreign language knowledge, you sign up for a yoga class, you learn some tricks on digital marketing to boost up your client base.

Yet, when this time to spare is forced by circumstances, when you must stay in with this invisible sword hanging over your head, doubled up by counting the days before you can get back to your job, because this is not actually a holiday – then you can´t even be bothered to check what opera house has opened its virtual doors to all or what highly praised and awarded movies are out there free to watch from the comfort of your couch and secured by the speedy wireless internet connection in your home.

And even if you can be bothered: we all know this is going to go away as soon as we are all allowed to go back to our jobs. This is an exceptional situation and it´s all nice and generous we are all sharing and caring right now, but how is this going to work when we must all go back to charging and paying for everything, including education?

Continue reading

Los aplausos que dan pavor

El primer día fue emocionante – lo confieso abiertamente. Sólo con pensar que tú estás aprovechando la tranquilidad y seguridad de tu hogar para protegerte, mientras que otros van a trabajar, y además muchos voluntariamente, para luchar contrarreloj con un virus, arriesgando sus propias vidas por vocación profesional, bueno: todo esto tiene que emocionar.

Personalmente, sólo pude asemejar la situación con la de hace nueve años ya, cuando el desastre de Fukushima nos hacía llegar noticias horrorosas sobre una parecida lucha contrarreloj de los trabajadores de la central que se habían quedado atrás, tratando de paliar los efectos de la radiación. En aquel momento recuerdo que pensé, como todo el mundo: pero esa gente ya sabe que va a enfermar, que se van a morir, y allí siguen, sacrificándose.

No pongo en duda el sacrificio del personal sanitario de España – pero sí la motivación de los que salen en los balcones cada noche. A mí me dan pavor.

El primer día fue emocionante.

El segundo día, empezaron a ovacionar como pidiendo un encore en una obra de teatro.

El tercer día, escuché silbidos – de reconocimiento, claro – como en las pocas ocasiones que fui a ver un partido de fútbol. Es decir, como en un estadio.

El cuarto día, me llega en uno de los grupos de WhatsApp ya petados con memes y vídeos del confinamiento y del “cómo me aburro en casa” un llamamiento de profesionales de apoyo a las personas con discapacidad que piden respetuosamente a la gente que desde los mismos balcones-estadio les insulta e increpa – que deje de hacerlo. Piensen ustedes, se apunta en el llamamiento, que, si ven a alguien andando por la calle con apoyo, será porque esa persona recibe una ayuda terapéutica necesaria, y son las fuerzas de seguridad desplegadas en las calles quienes deciden quién debe o puede estar allí. Estos profesionales también están trabajando; ellos también se están sacrificando y exponiendo a la infección, también por vocación. ¿A ellos quién les aplauda u ovaciona cada noche?

Continue reading

Viața pe plantație în vremea coronei

Și am vrut să-mi păstrez zenuiala, asta v-o jur – iar eu nu prea jur cam nimic și pe nimic în viața de zi cu zi. Dar deh, acuma ne trăim viața în vremea coronei.

Pentru început, pot spune că e o viață obișnuită pe plantație, la fel ca în vremurile relativ normale când puteai să mergi cu metroul la muncă (pe alocuri chiar neaglomerat dacă poziția căpătată pe plantație îți permitea să ajungi la birou la ore mai târzioare așa, în jur de 10 dimineața), să pui mâna pe bancnote dacă era musai, să faci cumpărăturile fără să stai la coadă, dar gândindu-te la ce carte mai ai de citit când ajungi acasă, ce idei de gătit ți-au mai venit sau ce conversații de politică externă sau filosofie te mai așteaptă vineri seară, când ai voie să ieși de pe plantație vreme de două zile jumate, să faci ce vrei cu cine vrei.

Unii dintre mai fericiții zilieri supracalificați ai secolului 21 au ajuns chiar la un asemenea nivel de sănătate mintală că se puteau bucura în pace că, după peste 15 ani de supraviețuit în câmpul muncii în trei țări europene și în tot atâtea domenii de activitate, creierul lor a învățat să se deconecteze total și să nu piardă nici o secundă în plus procesând informații legate de munca de a doua zi.

Ce mai, înainte de corona, plantația era plantație, munca rămânea acolo și nu îți rămânea decât să te gândești la ce mai poți face în timpul liber (nu cred că acest loisir care sună așa frumos în franceză, că nu am vrut să-l evit, a fost vreodată mai plin de semnificație ca acum) pe care ți-l asiguri cu garanții – se părea – pentru că muncești șapte ore pe zi cu spor și voie bună. Viața în vremea coronei cam șterge orice urmă de limite (pentru ale căror stipulări unii au murit, alții au luptat, unii au ieșit în stradă, alții s-au revoltat) între plantație și viața după ce se stinge lumina pe zisa plantație. E vorba de limitele dintre ceea trebuie să faci în fiecare zi ca să-ți poți asigura o lume interioară suficient de bogată ca să nu te scufunzi în disperarea monotoniei și rutinei și momentele când apuci să te bucuri de această lume interioară ignorând fericit restul.

Ei bine, aceste diferențieri devin invizibile de când cu telemunca. Chiar dacă plantația își desfășoară activitatea într-un domeniu în care aceasta se poate continua fără probleme de acasă, cu un laptop, un telefon mobil și sfântul internet (ferească cine-o fi să ni se taie netul), lucrurile nu stau strălucit.

Continue reading

Inglés B2 con temario a 100€

La primera vez que un alumno me comentó que se dice por allí que hay un cierto número de temas en la parte de Writing de un examen oficial de inglés y que talvez podríamos trabajar estos temas en concreto durante las clases, pensé que se trataba de un gran malentendido.

En un segundo capítulo, una alumna me preguntó en clase si tengo conocimiento de la validez de unos 10 temas de la parte de Speaking que una señora le ofreció vender en un grupo de Facebook por 100 euros.

La tercera parte baja el telón sobre una perfecta escena de teatro del absurdo. Una profesora me cuenta que verás… sus alumnas del grupo de preparación del C1 están en un grupo de Facebook. Oh, boy! —se me escapa. That´s what I thought —me comenta la profesora; y sigue: que sus alumnas que están en ese grupo de Facebook se han enterado que en la parte de Reading del examen toca uno de tres textos sobre (en este orden): los osos panda, Singapore y algo sobre los micro créditos. Y que si por favor ¿podríamos preparar estos temas, con vocabulario específico? Ah, y por cierto, ¿no habría una lista de vocabulario para exámenes oficiales?

La curiosidad me pica.

Continue reading