Amintiri vietnameze cu miros de stejar

Am întins mâna pe raftul cu parfumuri pentru locuință și am apropiat testerul unui lichid uleios de culoarea rășinii, cu miros promis și anunțat pe etichetă: bujor și stejar. Nu știu ce fel de bujor era, căci am simțit doar izul proaspăt de stejar, exact așa cum îl simțisem la munte, în vară, cu mai puțin de o lună în urmă. Stejarul îmi miroase la început a lemn, un pic a hârtie, ca dintr-o carte veche, apoi a ceva uleios și auriu închis, ca rășina crudă, și în sfârșit îmi rămâne o urmă de tămâie. A fost ca și cum dintr-o dată, aș fi pășit din nou în cămăruța cu pereți de lemn unde nu se găsea decât o saltea modestă și pături groase, din hanul hmong din nordul Vietnamului, unde podelele, pereții, scările scârțâiau a nou, a lemn, și miroseau a stejar.

Zilele trecute am nimerit într-un magazin drăguț de cadouri, suveniruri, căni cu mesaje chic și cutii pentru cadouri; e un magazin relativ recent deschis în cartier. Am avut acolo un moment pe deplin madleno-proustian. Nimic fantastic aici, neurologii și alți oameni de știință au deslușit de mult de ce se petrece asta: emoțiile și amintirile pe care le provoacă și mirosurile se procesează în aceeași zonă a creierului; totul se datorează vremurilor parțial apuse și nomade ale omenirii, pe vremea când oamenii trăiau ca vânători-culegători și trebuia să țină minte locurile unde se găsea hrana, ce se putea consuma și ce nu, ce mirosea bine, corect și comestibil și ce nu, din experiențe trecute. Acum, în vremurile noastre sedentare și digitale, experiențele trecute nu mai au aceeași urgență legată de supraviețuire, iar puterea reminiscențelor a rămas doar într-atât încât ne aduce înapoi în trecut cu frânturi.

Am întins mâna pe raftul cu parfumuri pentru locuință și am apropiat testerul unui lichid uleios de culoarea rășinii, cu miros promis și anunțat pe etichetă: bujor și stejar. Nu știu ce fel de bujor era, căci am simțit doar izul proaspăt de stejar, exact așa cum îl simțisem la munte, în vară, cu mai puțin de o lună în urmă. Stejarul îmi miroase la început a lemn, un pic a hârtie, ca dintr-o carte veche, apoi a ceva uleios și auriu închis, ca rășina crudă, și în sfârșit îmi rămâne o urmă de tămâie. A fost ca și cum dintr-o dată, aș fi pășit din nou în cămăruța cu pereți de lemn unde nu se găseau decât o saltea modestă și pături groase, din hanul hmong din nordul Vietnamului, unde podelele, pereții, scările scârțâiau a nou, a lemn, și miroseau a stejar.

Am stat câteva zile acolo, în satul hmong Cat Cat, din apropierea orașului-stațiune turistică Sa Pa, pentru că venisem să urcăm pe cel mai înalt vârf de munte din regiune, pe Fansipan, la peste 3.000 de metri, ca să privim în zare și să vedem tot ce puteam cuprinde de acolo până în China. Hmong e una dintre cele cinzeci și patru de minorități etnice recunoscute oficial în Vietnam (cu propria limbă, tradiție și cultură), ai cărei membri au origini genetice chineze și faimă de vajnici luptători încă din secolul 19, când au început să emigreze spre nordul Vietnamului și au vrut să-și construiască o comunitate în munții de aici. Participanți activi la istoria locală, de pe vremea Indochinei franceze și până la războaiele din Laos și Vietnam, i-am văzut acum pe străzile din Sapa purtându-și costumele populare tradiționale, făcând poze cu turiștii occidentali în căutare de instantanee exotice sau invitându-i pe aceștia la drumeții prin munți.

La început, drumețiile prin munți aveau același obiectiv final: urcușul pe Fansipan (Phan Xi Păng), la 3.143 de metri, în urma unui ghid hmong. Totul dura câteva zile dus-întors. Am să scriu altă dată despre cum din 2016 se ajunge pe Fansipan din Sa Pa (situat la 1.500 de metri altitudine) cu trenul funicular, apoi cu telecabina (de pe cel mai lung cablu din lume neîntrerupt de nicio altă stație pe o lungime de peste 6 kilometri, care te urcă în 20 de minute la încă 1.400 de metri înălțime) și încă un funicular opțional față cu un urcuș pe jos, de alte câteva sute de metri, pe treptele din cadrul uriașului complex de temple, pagode și grădini peste care tronează o imensă statuie a lui Buda, de douăzeci de metri înălțime.

Am să mă opresc acum doar la amintirea de astă vară, de atunci, de când voi fi asociat mereu mirosul pregnant de stejar cu minunăția care au fost cele câteva zile petrecute în Cat Cat. Ziua era atât de cald și umiditatea ajungea atât de ridicată încât puteai bea apă și suc de trestie de zahăr cu gheață în continuu, și tot transpirai, tot în continuu. Mi-aduc aminte și că aerul nu era apăsător, căci doar totul, absolut totul în jur era verde: copaci, plante, munți plini de arbuști, pini sau brazi, sau o grămadă de alți arbori al căror nume nici nu are echivalent în română sau în Europa. În satul hmong originar, în care se păstrează câteva zeci de case și care a devenit muzeu, miroase tot a stejar. Intri și nu poți decât să mergi tot înainte pe ulița principală a satului, sinuoasă și strâmtă, cu prăvălii deschise chiar pe prispele caselor, unde localnicii vând carne uscată și țesături lucrate de mână. Poți să te oprești, dar nu te poți întoarce, căci ulița te coboară în vale, unde ești îndemnat să vezi casacada, podurile sau uriașele mori de apă.

Căldura și mersul pe jos pe poteci și ulițe înguste obosesc, chiar dacă ochii și emoțiile te păcălesc și-ți spun că nu, că hai, încă un pic, să mai vezi ceva, să termini drumul urcând spre ieșire sute de trepte de piatră, cam tot ce ai coborât la intrare. La un moment dat, chiar pe ultima porțiune, când ajungi la un pod de scânduri legate cu ceea ce par a fi funii marinărești, aștepți să treacă grupul dinainte, pentru că acolo scrie clar că puntea asta peste râu nu poate suporta mai mult de 10 persoane odată, și creierul intră în overdrive când simți că, din spate, alți turiști nu au citit avertismentul și au intrat pe pod, care se clatină deloc plăcut, te oprești, strigi la ei să stea un pic, să aștepte să ajungi pe partea cealaltă, faci echilibristică și în cele din urmă apuci să te liniștești și epuizeala te cuprinde când dai de pământ stabil și nu vrei decât să te așezi sau să te întinzi undeva, oriunde.

În Vietnam, soarele apune pe la șase seara cam tot timpul anului, iar în Cat Cat se face frig de munte, miroase a fum și foc de tabără, și ai poftă de ceva gustos, udat cu vin fiert și scorțișoară. Pe veranda hanului la care am stat, proprietarul (care nu era hmong, ci vietic, făcea parte din grupul etnic majoritar din Vietnam) a adus special bucătăreasa, căci pensiunea era goală, a noastră în seara aia, ca să ne gătească ceva simplu. Am avut bucăți de carne friptă, cartofi înăbușiți, orez fiert, ouă prăjite și frunze de zorele (morning glory) perpelite în sos de ulei cu mirodenia perenă a locului, usturoiul. Vinul ni-l cumpărasem noi din oraș, de la supermarket. Am stat pe verandă cu fratele meu, the best travel buddy– altfel de om al locului, fluent în vietnameză, înțelegător perfect al tuturor dialectelor și fin ascultător al intonațiilor specifice, cu care localnicii preferă să vorbească în limba lor, decât să se chinuie să se facă înțeleși de mine în engleză – și am vorbit de oameni și relații, de cum ne schimbăm și devenim mai exigenți cu noi și mai ales cu cei apropiați pe măsură ce ne facem mari, adică înaintăm în vârstă. Ne-a trebuit cam două sticle de vin și toată masa plină de farfurii și platouri ca să vorbim tot ce aveam de vorbit în seara aia.

La un moment dat s-a făcut liniște, se auzeau doar licuricii și nu se mai vedea nicio lumină în valea către care dădea veranda hanului. M-am dus la culcare, în miros de stejar și de frig de munte, mi-am tras plapuma pe mine și am adormit aproape imediat. Fratele meu a rămas pe verandă, a doua zi mi-a spus că a terminat vinul și a mai stat o vreme acolo, uitându- se în zare, în liniște și zumzetul propriilor gânduri. Dis de dimineață, aveam să ne urcăm într-un autobuz cu cușetă care ne-a dus înapoi în Hanoi, de unde am luat alt autobuz și o barcă și ne-am suit pe un o corabie unde am petrecut în continuare o seară sofisticată, cu mâncăruri și serviciu de croazieră, cu alte pahare de vin și alte discuții despre oameni, relații și schimbări.

Serendipitatea, acea surpriză plăcută pe care o ai pe când cauți ceva, dar dai peste altceva, a făcut ca zilele trecute să intru în magazinul de cadouri unde mirosul de stejar mi-a adus aminte de noaptea petrecută între pereți de lemn care scârțâiau a nou și proaspăt. Îl aveam de ceva vreme în gând, pentru că observasem cu uriașă suprindere că era ceea ce aici se numește tienda china, adică un magazin cu tot felul de, da, chinezării, de la magneți pentru frigider până la fierbătoare, de la plante de plastic până la costume de baie și ciorapi de damă, de la rechizite pentru școală până la produse de curățat bucătăria.

Peste tot în Spania, astfel de magazine au tot apărut în ultimii ani pentru găsești cam tot ce ai avea nevoie pentru casă (unele au chiar și alimente și alcool), sunt deschise tot timpul (adică și duminica) și sunt mici negoțuri după modelul asiatic al afacerii de familie. E vorba de o familie care se ocupă de magazin, la care lucrează mama, tatăl și copiii. Acești copii au venit de mici sau s-au născut aici, au mers la școală aici, drept pentru care nu numai că vorbesc spaniola la perfecție, dar le și lipsește zidul de răceală și nelaloc cultural al părinților, nevoiți să vină într-o altă țară, ale cărei limbă și cultură nu le înțeleg și cu care probabil că nu s-au putut obișnui pe deplin. Copiii aceștia urmează însă pașii oricărei a doua generații de imigranți: profund integrați, vorbesc spaniola la perfecție, cu deschidere și atenție față de clienți, și dau semnele cele mai clare ale unor tineri dorinici să participe, să comunice, să trăiască în societatea care i-a primit.

Magazinul de care spun e cu atât mai interesant cu cât are un altfel de aer: intri și nu miroase a depozit, nici a naftalină, nici a chinezării, culoarele dintre rafturi nu sunt înghesuite de produse, nu sunt slab luminate, nu te lovește și nu te consumă în același timp lipsa de aer și de lumină și nu obosești căutând ceva anume. Iar când nu cauți – și mai plăcută e serendipitatea. Acea descoperire plăcută dar neplănuită, când pur și simplu te plimbi prin cartier și dai de ceva care nu e neapărat uluitor în sine, cât te uluiește mai degrabă emoția simțită pe moment, care apoi se transformă în whoa. Mirosul de stejar pe care l-am adus acum la mine acasă, în sufragerie, a tras o curioasă și complicată linie sinuoasă între amintirile mele recente, Asia și Vietnam, China și Asia adusă în Spania.

Author: Ruxandra Constantinescu

My every now and then jottings run on this blog in English, Spanish, and Romanian, as a tribute to all cultures I currently find myself at the crossroads of. I was born and raised in Bucharest, but I had been traveling in my mind every since I could read. Eventually, I started doing it for real as soon as I could, so I got to study, work, live, and travel in Romania, Germany, France, and Spain. Take your pick of posts on books, travels, places, people, current social and emotional issues. International politics or current affairs are no stretch, as neither are movies, series, journalism and communication, nor teaching EFL.

2 thoughts on “Amintiri vietnameze cu miros de stejar”

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.

StoreDay România

world in my eyes!

Mira & Irina

🌌Your life is an emotion ! Live it! 🌌

inorasultrist.wordpress.com/

Make every moment count!

blogdeviata

Intamplari,experiente si pareri de viata

Şiraguri de gânduri

gânduri înşirate pe aţa vieţii... din Irlanda

Charming Chaos

Art with Intention

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

peopleoverseas

Living abroad, immigration and travel

Lecturafilia

Lecturafilia "Leer es vivir dos veces"

Nefelibata

Canvas of jottings for every now and then

The Daily Post

The Art and Craft of Blogging

El Club de los Leones

"¿Tú sabes qué es un león? Un hombre que lee mucho" - Gloria Fuertes

WordPress.com News

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d bloggers like this: