Al final, todo se había convertido en un sinfín de quejas sobre la vida y tribulaciones de los dos jefes. Ya nos habíamos medio acostumbrado, por así decirlo, a sacar temas para estar casi seguros de que no se iban a tener en cuenta y no había ninguna solución, porque los jefes estaban ausentes o, cuando sí estaban presentes, sus problemas personalescobraban prioridad o eran tan universales que no había lugar ni tiempo para dirigir la academia.
La situación más embarazosa cuando se trata de liderazgo, gestión o dirección en una pyme —que muchas veces o es una empresa familiar o es la iniciativa de una persona apoyada por un par de socios—es cuando la falta de experiencia se nota a la luz del día y sin gafas de cerca.
Concretamente, se trata de una diferencia radical entre la oferta inicial —llena de optimismo, de oportunidades y posibilidades, los guiños al crecimiento posible, las formas muy modernas y abiertas de lidiar, tomar decisiones y venir con soluciones, trabajar en equipo—y las condiciones reales del trabajo, que indican dificultades, complicaciones, incumplimiento de objetivos y promesas —todo lleno de un pragmatismo realista, por no llamarle pesimismo—.
El empresario puede hacer lo que le dé la gana en su negocio; es su chiringuito y, si quiere andar en chanclas, sin ducharse, y proyectarse como guay y siempre preparado con soluciones creativas para el momento y sin ninguna previsión contable, hacerles descuentos a las tías buenas y montarse sus propias películas sobre quién puede ser un cliente a largo plazo basándose en su intuición, que así sea. Las mentes privilegiadas siempre lo tuvieron más fácil. El problema es que, de nuevo, como en la vida misma, si uno está solo y sin obligaciones, pues no tiene que asumir ni hacer nada de lo que no le apetezca o hacer exactamente lo que le dé la gana. No obstante, cuando el chiringuito tiene contratada a gente que sí tiene responsabilidades, que sí necesita orden y organización, que sí precisa de coordinación y un sentido de dirección, las cosas se complican un pelín.
Es que nadie trabaja en casa. Los españoles en casa no trabajan. Esto lo he escuchado textual y directamente de un directivo cuando se había empezado a hablar —ni siquiera se planteaba—del teletrabajo parcial o completo en algunas pymes, después del confinamiento total de la primavera de 2020. Orgulloso representante de la vieja guardia, apenas capaz de utilizar el correo electrónico para poco más que comunicarse, dicho directivo no podía aceptar —ni intelectualmente, ni visceralmente—que el empleado sea capaz de trabajar sin supervisión y fuera de la oficina, concretamente en casa. Su mentalidad le ponía como un velo cuando se trataba de intentar hacerle entender el teletrabajo, incluso en unos tiempos que lo habían convertido en imprescindible. Es que no. En casa no se trabaja. Y punto.
Cuando no se pueden aplicar fórmulas fijas como en una gran máquina calculadora para echar cuentas y sacar el resultado al final del papel, el sentido común actúa como la fórmula necesaria. ¿Qué es lo sensato?
Como profesora de idiomas, cuando empecé a dar clases en España, recuerdo que hacía malabares con no menos de tres trabajos distintos, yendo y viniendo de una punta de Madrid a otra, levantándome a las seis y media de la mañana, viajando en metro a la hora de comer y picando algo de camino a las clases de la tarde, para acabar mi jornada laboral a las nueve y media de la noche, llegar a casa sobre las diez y tener que acostarme casi enseguida para poder retomarlo todo al día siguiente.
Nu fără un pic de lipsă de modestie, cred că biblioteca mea este una dintre cele mai variate din lumea bibliotecilor personale, căci am cărți în toate limbile astea pe care le vorbesc, folosesc și în care gândesc. Iar când spun că am cărți în toate limbile astea, nu înseamnă câte una în câte o limbă străină, ci zeci de volume – în special beletristică și eseistică – în limbi străine. Rafturile mele s-au umplut pe nesimțite, dar fără vreo ordine sau vreun plan anume: au fost vremuri când citeam mai mult în engleză sau franceză, altele când căutam autori anume, spanioli, germani, anglosaxoni, sau titluri despre care citisem sau aflasem cumva, au existat momente când veneam din concediu din România cu valiza ușor îngreunată, la limita acceptată de companiile aeriene, de volume din biblioteca de acasă, sau primeam pachete anume făcute de părinții mei, pline de cărți și alte bunătăți.
De la lungile veri petrecute în București când încă eram la școală și așteptam concediul părinților ca să plecăm la țară sau prin țară, sau cele din timpul liceului, când nu voiam să merg în tabere și preferam să rămân acasă și să învăț spaniola, și până la cele pe care, la început, mă vedeam nevoită să mi le petrec în Madrid, în august, am avut întodeauna temei să cred că mergeam la sigur cu cărțile. Erau mereu acolo, oricând disponibile, și – oricât de dulceag sau sentimentalist ar părea – luate ca un personaj generic, cărțile nu trădează, nu dezamăgesc și nu amărăsc (chiar dacă uneori se poate întâmpla asta cu unele anume, într-un moment sau altul).
Mi se spunea și încă mi se spune uneori că vorbesc din cărți, sau că ar trebui să mai las cărțile și în schimb, să mai ies în lume, recte în realitate. În facultate, un profesor ne-a spus la un moment dat că să nu-i luăm în seamă pe cei care ne spun că vorbim din cărți, că e foarte normal să vorbești din cărți, căci ele îți explică lumea, în cărți găsești explicații, loc și timp să înțelegi realitatea. Mai târziu, am găsit și vorbele lui Julian Barnes, care susținea că nu e surprins că unii oameni preferă cărțile, de vreme ce în cărți ți se explică lucrurile, în cărți afli că o persoană a făcut ceva ca urmare a unei cauze, cu un motiv, în vreme ce din viață nu percepi decât că o persoană a făcut ceva, și nu ți se explică nimic, motiv sau cauză deopotrivă.
Continue reading “Cărțile (I)”Imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un limbaj restrâns, de ziarist de agenție de presă, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.
De fiecare dată când m-am uitat în urmă la venirea mea în Spania, unde aveam să rămân atâția ani (lucru de care, firește, habar nu aveam și pe care nici nu mi-l închipuiam acum aproape 14 ani), gândul îmi sare automat la o melodie pe care am auzit-o întâmplător la televizor, pe unul dintre canalele de muzică, în ziua în care aflasem că în mai puțin de o lună aveam să fiu trimisă corespondent de presă la Madrid, când tocmai ajunsesem acasă și mă pregăteam să-mi sun părinții să le dau vestea.
Nu-mi mai aduc bine aminte dacă, de lunile de zile în care tot făceam știri despre românii din Spania, nu ajunsesem și eu ca prima asociere mentală pe care să o fac cu țara asta să meargă automat la românii din străinătate, lupta lor pentru supraviețuire, locuri de muncă și drepturi de muncă fără restricții, acte în regulă – în sfârșit, tot ce ținea de nenumăratele fațete ale emigrației.
Probabil că da, probabil că imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un anumit limbaj restrâns, de ziarist de agenție, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.
Continue reading “Cuando tomes tu café/toma tu café en España (no te lo tomes sin la caña) 🎼🎵🎶”Parece mentira que una mañana de un día de trabajo en la capital española se convierta en una pesadilla para muchísimos de los que utilizamos los medios de transporte público.
Que después de la tragedia ocurrida hace tres años en Madrid Arena, el Metro de Madrid perpetue las mismas práticas irresponsables e indiferentes hacia la vida, permitiendo el funcionamiento de instalaciones, trenes, andenes y coches llenísimos, sin posibilidad física de respirar en condiciones. Vamos, como seres humanos.
Parece mentira que después de tantas tragedias recientes que podrían haber sido evitadas en aglomeraciones y multitudes, en la red de metro de una capital europea tenga una la sensación de que no tiene espacio ni siquiera para desmayarse, menos aún respirar.
Parece mentira que los (ir)responsables de una red de metro que dentro de pocos años cumplirá un siglo de funcionamiento no desalojen e incluso cierren al instante las instalaciones averiadas y que en cambio permitan la entrada de todos los viajeros, sin informarlos sobre las condiciones indecentes ofrecidas por un servicio público.
Continue reading “Parece mentira”world in my eyes!
🌌Your life is an emotion ! Live it! 🌌
Make every moment count!
Intamplari,experiente si pareri de viata
gânduri înşirate pe aţa vieţii... din Irlanda
Andrei Botnari. Photography and travel blog
MAD/BCN/FRA
Living abroad, immigration and travel
Lecturafilia "Leer es vivir dos veces"
Canvas of jottings for every now and then
The Art and Craft of Blogging
"¿Tú sabes qué es un león? Un hombre que lee mucho" - Gloria Fuertes
The latest news on WordPress.com and the WordPress community.
Nefelibata 