Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot, din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, la un moment dat, te calmezi un pic și ceri explicații, indicații, cu atât mai mult cu cât ești la stat, și se presupune că există proceduri, norme, etape de parcurs. Până la urmă, ai un contract de muncă și chiar dacă postul s-a desființat în sub 5 secunde, din pix, e de datoria superiorilor să-ți spună ce ai de făcut în continuare. Așa că te calmezi un pic și urmezi procedura: scrii și înregistrezi cereri adresate direcției, care este obligată prin lege să răspundă, invoci prevederi din procedura aprobată, și aștepți răspuns. Direcția are la dispoziție 30 de zile să răspundă, timp în care… ei bine, faci ce crezi de cuviință (eufemism pentru: dar cui îi pasă?).
Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd, ajuns când chiar nu mai era de interes pentru absolut nimeni— căci merită să ajungă la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările fictive și fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit, atât de rocambolești sunt. Ceea ce încă îmi ocupă parte a preocupărilor și gândurilor, chiar și de la depărtarea celor șapte ani, este altceva: recursul la atacul la persoană.
Continue reading “Retorica încleștării”