Un proiect cultural personal pentru o tânără germană (pe atunci) stabilită la Madrid la sfârșitul anilor 90, recent căsătorită cu proprietarul uneia dintre cele mai apreciate edituri spaniole, specializate pe diverse ramuri științifice , pe lângă eseistică și filosofie: așa a început povestea librăriei Pasajes din Madrid. Nici tânăra nu mai era chiar foarte tânără, nici povestea ei sau a apariției librăriei Pasajes din Madrid nu reprezintă mai mult decât o adunătură de frânturi de informații greu de verificat din surse sigure.
Ideea unei librării specializate pe cărți în limbi străine nu a fost complet nouă. Tânăra germană pusese pe picioare cu puțin timp înainte și librăria germană din Madrid, și, în lipsa unei ocupații, decisese să cumpere localul unei foste librării de carte engleză care tocmai își închidea porțile în vara anului 1999, profitând astfel de faima și vadul deja create. În capitala Spaniei, o librărie al cărei fond general de carte să fie în alte limbi, dar și în spaniolă, nu era așadar ceva complet nou nici măcar acum douăzeci de ani.
De când am ajuns la Madrid, am putut găsi acolo cărți în aproape orice limbă a lumii. Dacă nu e la raft, orice carte poate fi comandată și adusă la librărie din aproape orice colț al globului, căci librarii de acolo lucrează direct cu distribuitorii și furnizorii străini. Pentru cititorul avid de cărți în limbile lumii, are farmec gândul că teoretic poți avea în mână o carte în română sau vietnameză în același loc în care îi poți găsi pe autorii americani contemporani sau pe laureații premiului Goncourt, alături de cele mai recente publicații în spaniolă. Și totul pe o piață editorială care nu se bazează pe traduceri atât de mult precum cea românească, de exemplu.
Limbile străine, atât cele internaționale, cât și cele denumite minoritare, sunt ceva perfect natural în România, în bibliotecile sau universitățile publice. Este drept, poate că nu toată lumea învață o limbă străină pentru că ar vedea-o ca pe o poartă deschisă unei alte culturi, sau fiindcă ar vrea să descopere în subtilitățile lingvistice urme ale înrudirii cu alte limbi din aceeași familie, explicații istorice ale unei perioade de ocupație, sau trecute legături comerciale. Însă e greu să găsești un profesionist român din orice domeniu care să nu vorbească bine cel puțin engleza, dacă nu și franceza, germana, italiana sau spaniola. Mai mult, e greu să găsești pe cineva care să nu reușească să-l îndrume pe stradă, pe orice turist străin, cel puțin în engleză, spaniolă ori franceză.
Faptele astea care sunt atât de firești în România au o cu totul altă perspectivă în Spania. Sunt mulți profesioniști spanioli care nu vorbesc deloc, nicio altă limbă decât cea maternă; este foarte probabil ca, dacă ești turist în Spania, să nu găsești pe aproape nimeni care să-ți răspundă în altă limbă decât spaniola. Sunt mulți profesioniști spanioli care se luptă de mulți ani cu engleza, și se apucă de învățat doar când au un examen important sau sunt candidați pentru un loc de muncă la care engleza este o condiție sine qua non, însă mai mult drept criteriu de selecție teoretic, nu neapărat solicitat anume pentru post.
Engleza este pur și simplu detestată sau tolerată, dar deloc plăcută; franceza se bucură de un statut ușor privilegiat, fiind considerată mai accesibilă; germana este asociată automat țării care doar în urmă cu câțiva ani sugera malițios eliminarea siestei mediteraneene în favoarea creșterii productivității sau impunea condiții draconice pentru salvarea sistemului financiar; portugheza este văzută ca limba verilor mai mici și mai săraci. În sfârșit, cel puțin recent, a apărut un oarecare interes marginal pentru limbile est-europene, printre care româna are un loc privilegiat întrucât sunt atâtea cuvinte asemănătoare. În mod oarecum curios, chineza este, în schimb, învățată de tot mai mulți copii ai căror părinți consideră că, alături de engleză, este limba viitorului, care va domina mediul de afaceri peste o generație de acum.
Una dintre explicațiile cele mai simple este că, vorbitori ai unei limbi internaționale fiind, spaniolii nu au văzut, cel puțin până de curând, odată cu criza economică și socială de acum mai bine de un deceniu deja, necesitatea sau măcar relevanța învățării sistematice a limbilor străine. Așa cum un american sau un englez va găsi oricând, în aproape orice colț al lumii, un vorbitor al limbii materne cu care să se înțeleagă, un spaniol va găsi oricând, în aproape orice colț al lumii, un alt vorbitor al limbii sale materne. Spaniola este a doua cea mai vorbită limbă a lumii, după chineză, potrivit numărului total al vorbitorilor din lume, fie ei nativi sau nu; spaniola este cea mai folosită limbă pe internet, potrivit numărului utilizatorilor; spaniola este o limbă căutată și învățată de milioane de persoane de pe glob, din America de Nord până în Asia. Pe bună dreptate, prin prisma statutului de vorbitori ai unei limbi internaționale, spaniolii nu sunt obișnuiți, în general, să acorde importanță învățării limbilor străine în școală. În sistemul de învățământ, limbile străine se aflau, până nu demult, la același nivel de relevanță pentru studii superioare ca sportul sau disciplinele vocaționale.
Ar fi nedrept dacă aș sugera că situația mai sus expusă este generalizată, însă observația este una generală, făcută per ansamblu. La o privire mai atentă, apar nu numai profesioniști spanioli care vorbesc limbi străine, ci mai ales cititorii și clienții unei librării ca Pasajes, care se bazează pe selecția excelentă făcută de librarii poligloți de acolo. Citeam mai demult spusele unui filosof care credea că un librar trebuie să fie o persoană absolut impresionantă, aproape de profilul omului renascentist. Un librar este cel care a citit tot, absolut tot, înaintea ta.
Librarii de la Pasajes au citit tot înaintea ta, dar apoi au mai și reușit să îmbine selecția unor titluri relevante pentru piața spaniolă cu cele mai noi și interesante publicații de peste tot din lume. În plus, munca librarilor de la Pasajes se bazează, dincolo de stăpânirea limbilor străine, pe capacitatea de a negocia cu distribuitori internaționali, de a găsi informații privilegiate despre cărți și autori din lumea întreagă și de a alege volume cuceritoare.
S-ar putea spune că asta fac librarii peste tot în lume. Dar în câte locuri ale lumii fac librarii asta pe baza unor cărți în engleză, spaniolă, franceză, germană, italiană sau portugheză, pe lângă a celor în limbi europene, de la slave la romanice, de la germanice la uralice și baltice, celor în limbi semitice, turce sau sino-tibetane, caucaziene sau africane? Și totul în exact același loc. Pe rafturile secțiunilor în limbi străine de la Pasajes se găsesc cărți în limbi străine, cărți pentru învățarea limbilor străine cu sau fără profesor, dicționare sau uluitoare ediții bilingve ale celor mai cunoscute scrieri din literaturile lumii.
Pasajes își revendică numele de la înțelesurile profunde și numeroase ale cuvântului, atât de asemănător cu cel românesc: sunt pasaje din cărțile care îi umplu rafturile, sunt pasajele văzute ca treceri dintr-o cultură în alta, sunt pasaje ca alei de comunicare dintr-un colț al lumii în altul, prin intermediul limbilor și, mai spun librarii de la Pasajes, sunt pasaje văzute pur și simplu ca acele coridoare neîncăpătoare ale librăriei, încadrate de rafturi de sus din tavan până jos la podea, umplute de cărți, cărți, fără încetare cărți, cărți fără număr.
În Spania, produsele culturale se cumpără ca aproape oricare alt bun de consum. Existența librăriei internaționale Pasajes din Madrid, într-unul dintre cele mai luxoase cartiere ale capitalei spaniole, înconjurată fiind de alte librării, institute culturale străine, sedii ale unor partide politice sau instituții publice spaniole, cafenele și baruri de poveste și care se regăsesc, de altfel, în multe din cărțile librăriei, se datorează în mare măsură librarilor săi – sunt oameni care au ales să-și câștige existența din cărți, cu cărți și prin cărți în limbile lumii – și publicului care îi calcă pragul. Cum ar veni, toți acești oameni trăiesc din deschiderea ușilor către atâtea alte lumi diferite, călătoresc în fiecare zi în alte locuri ale lumii, ajung oricând doresc să mai exploreze câte un colț din lumea asta mare.
Înapoi pe pământ, e tare complicat să-ți câștigi existența din cărți, ca librar în Pasajes sau în oricare altă librărie din Spania. Pe cât pare de frumoasă meseria – și este – pe atât de prost plătită. Pentru un începător, salariul de bază nu ajunge la 1.000 de euro pe lună și eventualele măriri ajung târziu, după ani de muncă și de acceptat condiții deloc ușoare: lucru la sfârșit de săptămână și în zile libere oficiale, ore de muncă imposibile, de dimineață și până la 9 și jumătate seara.
Toate astea se datorează echivalentelor contractelor colective de muncă: în Spania, ele asociază profesia de librar breslei artelor grafice, în care salariile minime stabilite prin lege sunt exact așa – minime. Evident, este o piață liberă și contractele astea colective de muncă stabilesc limite minime, față de care, în funcție de pregătire, experiență, capacități și abilitiăți the sky is the limit. Angajatorul nu te poate plăti mai puțin decât spune legea, dar nimic nu-l împiedică să te plătească mai mult. Cu cât mai mult, sau dacă ține cont de toate sporurile de asemenea prevăzute în contractul colectiv de muncă – asta e altceva.
Nu zic că nu se poate trăi din meseria de librar în Spania. Experiența mea a fost una limitată în timp – în special pentru că nu puteam să mă întrețin din salariul primit, oricât de frumoasă era munca în sine – dar colegii mei care au rămas în librărie au căpătat după ani lungi sporuri salariale care le-au permis, probabil, să câștige decent.
În plus, cum probabil e de bănuit, munca în librărie, deși frumoasă, nu e lipsită de coborâșuri care uneori te fac să te întrebi dacă nu e cumva supra-apreciată din afară, văzută glamuros prin prisma filmelor și cărților despre librării, sau pentru că lectura e asociată unei liniști, tăcerii din sălile de lectură, reflecției individuale sau meditației care îmbie la calm și echilibru.
În realitate, munca de librar este uneori un domeniu în plus inclus în cel al vânzărilor. Nu de puține ori mi-am văzut foștii colegi de la Pasajes efectuând adevărate tururi de forță în încercarea de a vinde o carte unui client pretențios care voia recomandări și mini-recenzii ale celor mai noi apariții. Oricât de nenatural mi s-ar fi părut mie, căreia mi-a plăcut întotdeauna să descopăr eu despre ce sunt cărțile, să citesc eu însămi recenzii sau comentarii pe coperțile cărții, decât să mi se povestească, colegii mei îmi explicau că și asta făcea parte din munca de librar. La sfârșitul lunii, unii dintre librarii mai vechi aveau bonusuri la salarii în funcție de vânzările înregistrate în departamentele pe care le dirijau, așa că totul era de multe ori parte a unei strategii: cum așezi cărțile pe raft, ale căror cărți merită expuse coperțile, câtă vreme le ții sau nu în vitrină, ce cărți comanzi din cataloagele distribuitorilor, cât ții cont de recomandările acestora care, la rândul lor, vor și ei să vândă cât mai mult.
De partea cealaltă, nu de puține ori, clienții erau ca orice alți clienți, fie că se aflau în librărie, la măcelărie, sau la taraba de fructe și verdeață: de la cel care îți cerea un exemplar al cărții care să arate bine (orice ar fi însemnat asta), sau cartea aia cu copertă verde pe care o aveați săptămâna trecută aici pe raft, până la cel care îți ordona să vii acolo, în fața raftului unde se afla, ca să-i prezinți toate noutățile, ca un supus prințului. Erau clienți care simțeau nevoia să spună că sunt clienți ai librăriei, ca să îți ceară favoruri – de exemplu, să le accepți înapoierea unei cărți vizibil citite, deschise și folosite – sau să se așeze în spatele tău la calculator și să-ți indice cum și unde să le cauți cartea pe care nu o găseau la raft.
Apoi mai erau și zilele când librăria era plină și aveai obligația să fii atent la toți clienții, și să împiedici orice tentativă de furt, căci da, printre cititorii cei mai pasionați se aflau și cei mai ingenioși hoți de cărți nou-nouțe, și pentru că nu întotdeauna funcționau prea bine detectoarele de furt pe care trebuia să le atașăm fiecărei cărți nou intrate în fondul librăriei. La un moment dat, din cine știe ce motiv, primisem chiar sarcina de serviciu să împiedicăm orice client care ar fi vrut să facă poze cărților, fie coperților sau restului paginilor. În sfârșit, mai erau și sâmbetele la prânz și până după-amiaza târziu, când nu intra aproape nimeni în librărie, și aveai timp să mai citești câte ceva sau să arunci o privire pe cele mai recente cataloage, în pregătirea următoarei comenzi. Urmau cele două sau trei duminici pe an în care trebuia să vii la muncă pentru că venea vremea inventarierii fondului librăriei și trebuia dat socoteală pentru fiecare exemplar existent, plus compararea registrului digital cu toate cărțile fizice găsite pe rafturi și în depozite.
Cu toate acestea, în aproape un an și jumătate cât am apucat să lucrez în Pasajes, biblioteca mea a dat un salt semnificativ atât în ceea ce privește numărul cărților, cât mai ales diversitatea și limbile străine în care erau scrise. Pe lângă reducerea semnificativă pe care o aveam ca angajată – 30% din prețul oricărei cărți – adevăratele comori le duceam acasă în sacoșe, uneori cu taxiul sau cu ajutorul unui prieten cu mașină, când trebuia distruse exemplarele care intrau în procentajul cărților ce puteau fi înapoiate distribuitorilor, însă al căror transport era neconvenabil pentru aceștia. Înțelegerea era atunci ca respectivele exemplare să fie scoase din fondul librăriei, iar directorul se angaja să le distrugă (da, să distrugă cărți) ca să se asigure astfel că nu ajungeau să fie vândute în niciun alt fel.
Ei bine, în funcție de distribuitorii străini și de cărți, existau diferite interpretări a ceea ce însemna a distruge cărți. Pentru distribuitorii anglosaxoni, era suficient ca unul dintre colțurile primei coperți să fie tăiat și ca ștampila librăriei să apară pe prima pagină, împiedicând așa comercializarea exemplarului. Distribuitorii francezi solicitau ca librarii să rupă coperțile cărților de înapoiat, după care să trimită poze ale coperților rupte, asigurând astfel imposibilitatea re-comercializării. Nu țin minte ca distribuitorii germani să fi avut vreo astfel de condiție.
Așa că unele – multe – dintre cărțile de pe rafturile casei mele din Madrid au fie colțurile tăiate, fie coperțile reatașate și lipite – sau nu – fie arată normal și au doar o ștampilă a librăriei pe prima pagină. Nu țin minte când anume am căpătat fiecare dintre cărțile astea, dar nu am să uit niciodată momentele când directorii succesivi ai librăriei ne anunțau că în depozitul departamentului de engleză trebuia ca fie care dintre noi să-și aleagă cărțile și să aștepte să fie ștampilate, că pe scara interioară se puteau găsi cărțile în franceză într-o cutie și coperțile lor în alta, sau că cele în germană puteau fi luate oricând în drum spre ieșire.
Amintirile astea sunt atât de vii pentru că e vorba despre cărți, mai ales pentru că am ajuns așa să iau și să citesc cărți pe care cred că altfel nu mi le-aș fi cumpărat, dar față de care acum nu simt decât o bucurie constantă că le am pe rafturi.
Nefelibata 