Al final, todo se había convertido en un sinfín de quejas sobre la vida y tribulaciones de los dos jefes. Ya nos habíamos medio acostumbrado, por así decirlo, a sacar temas para estar casi seguros de que no se iban a tener en cuenta y no había ninguna solución, porque los jefes estaban ausentes o, cuando sí estaban presentes, sus problemas personalescobraban prioridad o eran tan universales que no había lugar ni tiempo para dirigir la academia.
La situación más embarazosa cuando se trata de liderazgo, gestión o dirección en una pyme —que muchas veces o es una empresa familiar o es la iniciativa de una persona apoyada por un par de socios—es cuando la falta de experiencia se nota a la luz del día y sin gafas de cerca.
El empresario puede hacer lo que le dé la gana en su negocio; es su chiringuito y, si quiere andar en chanclas, sin ducharse, y proyectarse como guay y siempre preparado con soluciones creativas para el momento y sin ninguna previsión contable, hacerles descuentos a las tías buenas y montarse sus propias películas sobre quién puede ser un cliente a largo plazo basándose en su intuición, que así sea. Las mentes privilegiadas siempre lo tuvieron más fácil. El problema es que, de nuevo, como en la vida misma, si uno está solo y sin obligaciones, pues no tiene que asumir ni hacer nada de lo que no le apetezca o hacer exactamente lo que le dé la gana. No obstante, cuando el chiringuito tiene contratada a gente que sí tiene responsabilidades, que sí necesita orden y organización, que sí precisa de coordinación y un sentido de dirección, las cosas se complican un pelín.
El inglés ya no es un idioma que se aprende —a su ritmo y plazo—, que implica deseo, disponibilidad, tiempo y estudio, práctica constante e inclusión en probablemente cada aspecto de la vida fuera del aula. El inglés ya nada tiene que ver con el deseo de conocer la cultura, los libros, las películas, la gente. El inglés no se prueba y se mejora cada día al hablar, sentir, pensar en ello. No: el inglés es una asignatura. Una asignatura para la cual se puede comprar un temario dividido en temas y variantes de exámenes que se estudian y aprenden capítulo por capítulo; una asignatura que puedes odiar constantemente, pero que hay que coger, porque «te la piden por todas partes»; una asignatura cuyo temario puedes comprar a 100€ en un grupo de Facebook.
Es que nadie trabaja en casa. Los españoles en casa no trabajan. Esto lo he escuchado textual y directamente de un directivo cuando se había empezado a hablar —ni siquiera se planteaba—del teletrabajo parcial o completo en algunas pymes, después del confinamiento total de la primavera de 2020. Orgulloso representante de la vieja guardia, apenas capaz de utilizar el correo electrónico para poco más que comunicarse, dicho directivo no podía aceptar —ni intelectualmente, ni visceralmente—que el empleado sea capaz de trabajar sin supervisión y fuera de la oficina, concretamente en casa. Su mentalidad le ponía como un velo cuando se trataba de intentar hacerle entender el teletrabajo, incluso en unos tiempos que lo habían convertido en imprescindible. Es que no. En casa no se trabaja. Y punto.
Los seres humanos que trabajan en una empresa son lo más importante de ese negocio. Los recursos más valiosos de una empresa, los sin precio, son los empleados —el talento, si se quiere utilizar un término más de argot—. Sin los empleados, la empresa no existe; el espíritu emprendedor es solo esto —un espíritu—y el plan de marketing se muere en su hoja de Excel si no hay quien lo aplique. Los recursos humanos son lo más precioso y preciado que tiene cualquier empresa.
Cuando no se pueden aplicar fórmulas fijas como en una gran máquina calculadora para echar cuentas y sacar el resultado al final del papel, el sentido común actúa como la fórmula necesaria. ¿Qué es lo sensato?
No es complicado abrir una academia de idiomas, puesto que el mercado ya está ahí, el nicho también se ha creado, los incentivos para pequeños negocios existen, las facilidades administrativas también, la demanda y los clientes potenciales también. No hay que crear necesidad e interés por el servicio de la enseñanza de idiomas, puesto que esto ya existe: el inglés, por ejemplo, es sencillamente algo que marca diferencia en la competición en el mercado de trabajo. Un título oficial y conocimientos de inglés a niveles decentes pueden llegar a zanjar el proceso de selección en una empresa, incluso si el puesto en sí no requiere ni conocimientos de inglés, ni necesidad del uso del idioma en el día a día del curro. Además, todo esto se particulariza más aún cuando el candidato puede valerse para hablar francés e incluso un tercer idioma extranjero.
Pasajes își revendică numele de la înțelesurile profunde și numeroase ale cuvântului, atât de asemănător cu cel românesc: sunt pasaje din cărțile care îi umplu rafturile, sunt pasajele văzute ca treceri dintr-o cultură în alta, sunt pasaje ca alei de comunicare dintr-un colț al lumii în altul, prin intermediul limbilor și, mai spun librarii de la Pasajes, sunt pasaje văzute pur și simplu ca acele coridoare neîncăpătoare ale librăriei, încadrate de rafturi de sus din tavan până jos la podea, umplute de cărți, cărți, fără încetare cărți, cărți fără număr.
Un proiect cultural personal pentru o tânără germană (pe atunci) stabilită la Madrid la sfârșitul anilor 90, recent căsătorită cu proprietarul uneia dintre cele mai apreciate edituri spaniole, specializate pe diverse ramuri științifice , pe lângă eseistică și filosofie: așa a început povestea librăriei Pasajes din Madrid. Nici tânăra nu mai era chiar foarte tânără, nici povestea ei sau a apariției librăriei Pasajes din Madrid nu reprezintă mai mult decât o adunătură de frânturi de informații greu de verificat din surse sigure.
Ideea unei librării specializate pe cărți în limbi străine nu a fost complet nouă. Tânăra germană pusese pe picioare cu puțin timp înainte și librăria germană din Madrid, și, în lipsa unei ocupații, decisese să cumpere localul unei foste librării de carte engleză care tocmai își închidea porțile în vara anului 1999, profitând astfel de faima și vadul deja create. În capitala Spaniei, o librărie al cărei fond general de carte să fie în alte limbi, dar și în spaniolă, nu era așadar ceva complet nou nici măcar acum douăzeci de ani.
De când am ajuns la Madrid, am putut găsi acolo cărți în aproape orice limbă a lumii. Dacă nu e la raft, orice carte poate fi comandată și adusă la librărie din aproape orice colț al globului, căci librarii de acolo lucrează direct cu distribuitorii și furnizorii străini. Pentru cititorul avid de cărți în limbile lumii, are farmec gândul că teoretic poți avea în mână o carte în română sau vietnameză în același loc în care îi poți găsi pe autorii americani contemporani sau pe laureații premiului Goncourt, alături de cele mai recente publicații în spaniolă. Și totul pe o piață editorială care nu se bazează pe traduceri atât de mult precum cea românească, de exemplu.
Continue reading “Cărțile (II)”Nu fără un pic de lipsă de modestie, cred că biblioteca mea este una dintre cele mai variate din lumea bibliotecilor personale, căci am cărți în toate limbile astea pe care le vorbesc, folosesc și în care gândesc. Iar când spun că am cărți în toate limbile astea, nu înseamnă câte una în câte o limbă străină, ci zeci de volume – în special beletristică și eseistică – în limbi străine. Rafturile mele s-au umplut pe nesimțite, dar fără vreo ordine sau vreun plan anume: au fost vremuri când citeam mai mult în engleză sau franceză, altele când căutam autori anume, spanioli, germani, anglosaxoni, sau titluri despre care citisem sau aflasem cumva, au existat momente când veneam din concediu din România cu valiza ușor îngreunată, la limita acceptată de companiile aeriene, de volume din biblioteca de acasă, sau primeam pachete anume făcute de părinții mei, pline de cărți și alte bunătăți.
De la lungile veri petrecute în București când încă eram la școală și așteptam concediul părinților ca să plecăm la țară sau prin țară, sau cele din timpul liceului, când nu voiam să merg în tabere și preferam să rămân acasă și să învăț spaniola, și până la cele pe care, la început, mă vedeam nevoită să mi le petrec în Madrid, în august, am avut întodeauna temei să cred că mergeam la sigur cu cărțile. Erau mereu acolo, oricând disponibile, și – oricât de dulceag sau sentimentalist ar părea – luate ca un personaj generic, cărțile nu trădează, nu dezamăgesc și nu amărăsc (chiar dacă uneori se poate întâmpla asta cu unele anume, într-un moment sau altul).
Mi se spunea și încă mi se spune uneori că vorbesc din cărți, sau că ar trebui să mai las cărțile și în schimb, să mai ies în lume, recte în realitate. În facultate, un profesor ne-a spus la un moment dat că să nu-i luăm în seamă pe cei care ne spun că vorbim din cărți, că e foarte normal să vorbești din cărți, căci ele îți explică lumea, în cărți găsești explicații, loc și timp să înțelegi realitatea. Mai târziu, am găsit și vorbele lui Julian Barnes, care susținea că nu e surprins că unii oameni preferă cărțile, de vreme ce în cărți ți se explică lucrurile, în cărți afli că o persoană a făcut ceva ca urmare a unei cauze, cu un motiv, în vreme ce din viață nu percepi decât că o persoană a făcut ceva, și nu ți se explică nimic, motiv sau cauză deopotrivă.
Continue reading “Cărțile (I)”world in my eyes!
🌌Your life is an emotion ! Live it! 🌌
Make every moment count!
Intamplari,experiente si pareri de viata
gânduri înşirate pe aţa vieţii... din Irlanda
Andrei Botnari. Photography and travel blog
MAD/BCN/FRA
Living abroad, immigration and travel
Lecturafilia "Leer es vivir dos veces"
Canvas of jottings for every now and then
The Art and Craft of Blogging
"¿Tú sabes qué es un león? Un hombre que lee mucho" - Gloria Fuertes
The latest news on WordPress.com and the WordPress community.
Nefelibata 