De la lungile veri petrecute în București când încă eram la școală și așteptam concediul părinților ca să plecăm la țară sau prin țară, sau cele din timpul liceului, când nu voiam să merg în tabere și preferam să rămân acasă și să învăț spaniola, și până la cele pe care, la început, mă vedeam nevoită să mi le petrec în Madrid, în august, am avut întodeauna temei să cred că mergeam la sigur cu cărțile. Erau mereu acolo, oricând disponibile, și – oricât de dulceag sau sentimentalist ar părea – luate ca un personaj generic, cărțile nu trădează, nu dezamăgesc și nu amărăsc (chiar dacă uneori se poate întâmpla asta cu unele anume, într-un moment sau altul).
Mi se spunea și încă mi se spune uneori că vorbesc din cărți, sau că ar trebui să mai las cărțile și în schimb, să mai ies în lume, recte în realitate. În facultate, un profesor ne-a spus la un moment dat că să nu-i luăm în seamă pe cei care ne spun că vorbim din cărți, că e foarte normal să vorbești din cărți, căci ele îți explică lumea, în cărți găsești explicații, loc și timp să înțelegi realitatea. Mai târziu, am găsit și vorbele lui Julian Barnes, care susținea că nu e surprins că unii oameni preferă cărțile, de vreme ce în cărți ți se explică lucrurile, în cărți afli că o persoană a făcut ceva ca urmare a unei cauze, cu un motiv, în vreme ce din viață nu percepi decât că o persoană a făcut ceva, și nu ți se explică nimic, motiv sau cauză deopotrivă.
Într-o după-amiază de duminică dintr-o primă lună august în care mă găseam practic singură în oraș, în cartier și pe stradă, după ce tocmai îmi făcusem un abonament la un magazin de închiriat filme (pe vremea când încă mai existau atât magazinele, cât și filmele pe DVD), am mers până în Rastro, la târgul cel pestriț duminică, care aduna în fiecare săptămână sute de turişti, şi care nu poate să nu apară în orice ghid al Madridului. La început m-am lăsat fascinată de coloritul și mișunatul oamenilor prin el, şi mi-am dorit să am mai mulţi bani, să-mi cumpăr toate baticurile şi beţigaşele parfumate pe care le voiam, să am mai multă răbdare, să mă mişc de voie în furnicarul de oameni de pe aleile mai late, umplute de tarabe cu genți, curele, ceasuri sau les petits bijoux, de o parte şi de alta. Dintr-o dată, m-am simţit copleşită, când am văzut muşuroaie asemănătoare de pantofi, scâlciaţi, desperecheaţi şi murdari, când am observat, la fel, adunate în dezordine și mizerie, obiecte ce ar fi trebuit să treacă drept antichităţi. Mi-a trecut pe loc cheful de hoinărit când am văzut chiar lângă mine cum un hoţ extrem de abil deschidea geanta unei femei care şi-o trăsese un pic pe spate, ca să se poată strecura la o tarabă. Copleșită de lașitate, mi-a fost frică să spun ceva, să strig, sau să-i atrag atenţia, de parcă m-aș fi aşteptat să fiu eu lovită sau atacată că voiam să fac un bine.
Am făcut cale întoarsă, sau cel puţin asta am încercat, pentru că m-am rătăcit. Nu știu cum am intrat pe o străduţă extrem de îngustă şi un pic murdară, cu clădiri mici, pe jumătate dărâmate, cu fațadele cojite, aproape lăsate în părăsire. Mă gândeam oare ce fel de oameni or trăi acolo, când am ajuns aproape de capul străzii, am observat în depărtare murmurul şi circulaţia de pe o stradă principală. M-am linişit când am realizat că nu greșisem din nou drumul. Pe partea dreaptă mi-a atras atenţia o vitrină plină cu cărţi. Era de-a dreptul plină până la refuz, umplută la nimereală, fără nicio ordine aparentă, numai cu cărţi vechi, unele cu cotoarele spre afară, altele deschise, încă altele în picioare. Am crezut că e un anticariat, şi mă pregăteam să intru, cu gândul să mai zăbovesc o vreme pe acolo. Când am împins uşa de la intrare, privirea mi-a căzut pe afiş: era o librărie.
Nu mai țin minte exact dacă am intrat atunci sau, obosită de rătăcit și împinsă de foame, am decis să țin minte unde se afla, ca să revin altă dată, mai pregătită. M-am uitat cu atenţie pe primul colț de stradă, să văd cum se numeşte, în caz că nu aş mai fi găsit drumul înapoi. Undeva, într-un colţişor al minţii mele, chiar mă gândeam că poate imediat ce voi ieși, va dispărea și librăria asta ce poposise parcă din alte vremuri. Ochii mi-au căzut pe plăcuța albă, pătrată, pe care era scris cu negru, cu litere de scrib din alte vremuri, numele străzii. Se numea Mira el Rio Baja. Pe moment m-am gândit că nici nu se putea altfel, și că numele nu avea cum să fie altfel decât foarte boem, în tonalitate completă cu cartierul și întâmplarea, pentru că însemna, „uite cum coboară râul”. În cele din urmă mi-am dat seama că era denumirea tipică a străzilor din zonă – câte două care aveau același nume, și erau diferențiate cu apoziția baja sau alta indicând sensul de mers – şi că strada se numea de fapt priveşte râul, sau cu fața la fluviu. Pe undeva trebuia să fie şi Mira el Rio Alta. Tot poetic, m-am gândit, şi aproape la fel de neverosimil.
Cred că la un moment dat am revenit acolo, visând la o altă viață, în care aș fi putut avea șansa să lucrez cu cărți, să le curăţ şi restaurez, să le observ tipăritura şi grafica, să le citesc detaliile alea care mi se păreau atât de interesante, ca locul și data publicării, cui aparțineau drepturile de autor, a câta ediție era. Aproape întotdeauna, înainte de a trece la lectură, ca un fel de amânare a momentului total, complet, al voluptății cititului, mă uitam mereu la toate minunile astea care spuneau atât de multe despre o carte: unde şi când fusese tipărită, pe ce fel de hârtie, cine avea drepturile de autor pentru reproducere sau traducere, ce fel de exemplar era. Astea erau lucrurile care făceau interesante cărțile din anticariate, sau librăriile de cărți la mâna a doua, cum se numesc în Spania: nu erau exemplare extrem de valoroase, nu erau incunabule, codexuri sau cine știe ce alte comori, însă plecam de fiecare dată cu brațele pline, pentru că găseam tot felul de cărți interesante. Cele mai interesante mi se păreau cele de care îmi aminteam că le citisem în România în traducere și acum le găseam nu numai în spaniolă, ci și în engleză, franceză sau germană.
De atunci am început să prefer să citesc orice în original – dacă era într-una din limbile pe care le știam. De atunci, am constant impresia că orice traducere, oricât de bună, ascunde, și eu deslușesc asta, textul original, ca și cum orice traducere ar fi fost doar asta, o traducere, și printre rândurile și cuvintele traduse, pot să intuiesc ce scrisese autorul în limba originală. Vanitate, fără îndoială. Dar asta m-a împins să caut cărți în limbi străine și așa am ajus să-mi fac drum cel puțin o dată pe lună la uriașele librării Fnac sau Casa del Libro, care au adevărate departamente/secțiuni în limbi de circulație internațională. Pentru mine fusese o adevărată nirvana să citesc The Book of Illusions a lui Paul Auster, pe care mama mi-o adusese de la Biblioteca Națională în original, după ce îi cerusem ceva scris de autorul ăsta pe care tocmai îl descoperisem privind telejurnalul TVE, pe durata căruia anunțaseră că primise Premiul Príncipe de Asturias pentru Literatură – în 2006 – cu destul de mult timp înainte să ajung să trăiesc în Spania. De atunci, mereu îi ceream mamei cărți în original, dar evident, nu ajungeau edituri străine să trimită atâtea romane în original la Biblioteca Națională a României pe cât de multe îmi doream eu să găsesc.
În Spania am descoperit nu numai că pot găsi practic orice carte în orice limbă îmi doresc, mai ales dacă era vorba de cele mai noi publicații, ci și că dacă se întâmpla să nu găsesc o carte anume, librăria putea să ia legătura fie cu distribuitorii internaționali, fie cu cei spanioli care gestionau edituri străine. E drept, trebuia să aștept – așa cum, uneori trebuia să aștept câteva luni bune până să găsesc cartea în format de buzunar sau cel puțin cu coperți moi, din considerente de spațiu, manevrabilitate în metrou sau prin alte locuri, dar și, firește, din motive de buget – dar în cele din urmă primeam un telefon sau un email și cartea mă aștepta ea pe mine în librărie.
Ajunsesem ca în fiecare lună, imediat ce primeam salariul, să-mi fac drum pe Gran Vía: cărți la Casa del Libro sau mai jos, la Fnac Callao, haine la Blanco, Mango, sau H&M, cosmetice la Yves Rocher și o cafea cu lapte (și gheață, dacă era cald) la oricare din cafenelele de pe străduțele din apropiere. În vreme ce preferințele pentru haine, cosmetice și cafele nu mi s-au acutizat nici specializat, cele pentru cărțile în limbi străine au trecut prin mutații succesive, iar eu am devenit o cunoscătoare înrăită: am descoperit că, dincolo de lanțurile corporatiste ale marilor librării, existau și cele specializate în limbi străine. În Madrid existau la un moment dat, din anii 90, librăria germană Auryn (da, după talismanul din Poveste fără sfârșit, de Michael Ende), librăria franceză din cartierul Salamanca (care văd că acum nu mai există), precum și câteva sedii ale unei librării de carte engleză Booksellers, acum rămasă cu un singur sediu tot în cartierul șic al Madridului.
La momentul la care ajunsesem să hoinăresc prin Madrid și să trec prin fiecare dintre librăriile astea, în căutarea plinului lunar, la leafă, deja nu mai simțeam doar bucurie, ci un soi de voluptate, gândindu-mă la orele ce urmau, petrecute cu noile achiziții lunare, și sperând doar să nu le termin de citit înainte de sfârșitul lunii, riscând să rămân fără cărți până la următorul salariu. Uneori mă gândeam doar că îmi va fi tare dor de Spania dacă ar fi fost să plec înapoi în țară, și că voi suferi un adevăraj sevraj, când îmi voi da seama că în România nu voi mai găsi cărți în limbi străine după pofta inimii. Pe atunci, cel puțin, știam că librăriile Cărturești sau Humanitas aveau secțiuni în limbi străine, dar în fiecare concediu observam că se reduceau la câteva rafturi și la posibilitatea de a lua legătura cu distribuitorii străini, de văzut dacă se putea aduce vreo carte, în ce condiții și în cât timp. Ce o să fac eu, mă gândeam pe atunci, dacă mă întorc în România? De unde îmi mai fac plinul de cărți în limbi străine? Pe atunci cred că Amazon încă nu distribuia în țară. E drept că nici acum nu știu exact care e situația și probabil că lucrurile s-au îmbunătățit substanțial.
Nu fără un pic de lipsă de modestie, cred că biblioteca mea este una dintre cele mai variate din lumea bibliotecilor personale, căci am cărți în toate limbile astea pe care le vorbesc, folosesc și în care gândesc. Iar când spun că am cărți în toate limbile astea, nu înseamnă câte una în câte o limbă străină, ci zeci de volume – în special beletristică și eseistică – în limbi străine. Rafturile mele s-au umplut pe nesimțite, dar fără vreo ordine sau vreun plan anume: au fost vremuri când citeam mai mult în engleză sau franceză, altele când căutam autori anume, spanioli, germani, anglosaxoni, sau titluri despre care citisem sau aflasem cumva, au existat momente când veneam din concediu din România cu valiza ușor îngreunată, la limita acceptată de companiile aeriene, de volume din biblioteca de acasă, sau primeam pachete anume făcute de părinții mei, pline de cărți și alte bunătăți.
Cărțile mele au făcut însă un alt salt cantitativ semnificativ în lunile – care s-au adunat în ceva mai mult de un an – în care am lucrat la librăria Pasajes din Madrid. Pe când băteam străzile șic ale Madridului sau surfam pe internet în căutare de librării cu cărți în limbi străine, am descoperit oaza, filonul de aur: o librărie care aduna cărți în toate limbile străine. Pasajes a ajuns rapid pe lista obiectivelor mele lunare, deși nu-mi trecea prin cap că la un moment dat, ce să spun, de-ale vieții, aveam să ajung să lucrez acolo.
Va urma
Nefelibata 