Monthly Archives: August 2020

Povești fascinante cu regi și comparații identitare

A fost o dată un rege cu un trecut amoros extrem de intens (să nu zic accidentat) care i s-a întors ca un bumerang necruțător tocmai la vârsta senectuții. Sau mă rog, necruțător din perspectiva observatorului imparțial de pe margine, căci pentru el sau pentru chiar poporul său suveran – relaxați-vă, lucrurile nu stau chiar așa de nasol, ce mare lucru a făcut? – nimic nu e necruțător nici sub soarele intens al sudului, nici sub cerul limpede al Madridului, atâta vreme cât avem las cañas pe masă, iar tapas sunt la fel de gustoase (se îngroașă orice glumă și poporul chiar devine necruțător cu cei care îl conduc, cu suveranul și cu familia lui cu tot, când nu se dau aceste două premize, din cauze de pandemie, dar asta e pentru episodul următor).

În cel mai recent episod din palpitanta lui viață socială (reality show-urile secolului 21 sunt copilandrii pe lângă aventurile regelui, trăite în direct de popor încă din secolul trecut), suveranul cu pricina a primit un cadou-comision pentru că a intermediat un contract de construcție de infrastructură. Spaniolii au monopolul construcției liniei de tren de mare viteză de la Mecca la Medina, laudă interveția monarhului și apreciază activitatea intens diplomatică a șefului statului, bazată pe prietenii și influențe clădite de-a lungul anilor. Bravo lui și bravo lor, spaniolilor, ce șef de stat au, nu? Saudiții îi fac un cadou de câteva zeci de milioane de euro – între prieteni se fac și se primesc cadouri, nu? Ce e rău în asta? Suveranul, la rândul lui, are alți prieteni – una anume mai apropiată – așa că de ce să nu facă și el cadou aceleași milioane? Banii –  și implicit starea de bine când te știi cu milioanele în conturi deschise prin intermediari și sub protecția unor fundații în paradisuri fiscale – sunt și ei cam ca materia în natură: nu se pierd, ci se transformă. În cazul ăsta, trec de la un posesor la altul. Deci prietena primește un cadou de la prietenul ei, regele, cam pe vremea când soția regelui trăia la Londra pentru că nu mai suporta să stea în aceeași țară cu consortul care își trăia viața sub soarele binevoitor al sudului, cu prietena în cauză care se mai ocupa și de anumite evenimente, întâlniri de afaceri, reuniuni de nivel înalt, sub auspiciile extrem de binevoitoare ale guvernelor spaniole de culoare roșie și albastră deopotrivă.

Nimic nu e etern în viața asta, așa că, după un safari cu final nefericit (zeci de mii de euro costă să poți vâna, de plăcere, unele dintre cele mai vechi animale de pe planetă), un șold rupt și niște scuze peste limita penibilului din partea unui suveran septuagenar, relația de amiciție și viață se strică. Regele vrea banii înapoi – căci deh, dacă nu mai suntem prieteni, ne luăm jucăriile și plecăm – dar prietenei nu-i convine, așa că îl cam pârăște la fi-su, devenit între timp rege. Totul iese la iveală relativ recent, și mai ales în urma unor întregistrări buclucașe ale unui fost comisar de poliție care a avut grijă să documenteze cam tot și cam pe toți – politicieni, suverani, prieteni. Strâns cu ușa din alte motive, comisarul cu pricina face dezvăluiri impresionante puțin câte puțin – cam ca Dandanache al lui Caragiale: La un caz iar… pac! La “Răsboiul”. Ițele sunt tare complicate și demne de un roman de spionaj sau chiar un film american bun, dar să nu ne batem capul prea mult, căci suveranul decide să se scoată de ecuație: în mod solemn decide să se autoexileze într-o țară unde soarele este și mai puternic, și mai puțin necruțător, și unde predecesorii săi de cu secole în urmă s-au simțit așa de bine că acum nu mai există nicio urmă, nici măcar genetică, a populației băștinașe originare.

Continue reading