Tag Archives: România

Utopia asta a străinătății

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Un important eveniment oficial pe ceea ce se poate numi cu suficient de multă emfază scena socială românească din Spania a dat din nou naștere la păreri, comentarii, comparații fără număr, analize – de la cele mai cretine până la cele mai pretențioase; de la cele mai pedante până la cele filosofico-existențialiste. O să sar peste rochii, pantofi, coafuri, machiaje, manichiuri, dar nu pentru că aș fi eu însămi vreo ascetă care nu-și cheltuie banii pe haine, cosmetice și ieșiri glamuroase (ați înțeles: dimpotrivă, sunt o mare divă), ci pentru că scriu mai bine despre lucruri profund serioase.

Unul dintre lucrurile profund serioase despre care am tot vrut să scriu se referă la una dintre marile concluzii ce se desprind din praful și pulberea lăsate în urmă de această vizită: ”ca la noi la nimenea”; ”la noi nu se mai poate face nimic, dar la ei ce bine e”; ”uite ce rezultate au alții și uite cum irosesc unii”, chiar groaznicul ”de asta am plecat și nu am de gând să mă întorc” și tot așa. Încă îmi scapă mecanismul logic potrivit căruia întotdeauna, fără greș, o astfel de vizită devine un bun prilej de comentarii, după care ne întoarcem cu toții la trebușoarele noastre și ne vedem în continuare de viață, după cum urmează: păstrat echilibru cu voie bună sau hrănit frustrări.

Așa că am să trec direct la spulberarea iluziilor Occidentului, cu mici relatări ale unor întâmplări pe care le-am trăit eu sau alții, suficient de apropiați ca să mărturisesc aici și acum că este vorba de purul adevăr.

În Spania, ești privit ca o fata morgana dacă ai ajuns la 30 de ani și te trezești recunoscând că ai avut de la bun început, în țara ta, de când ai intrat pe piața muncii, în fragedă tinerețe, la 20 de ani, contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, și pentru un post de absolvent de studii superioare. În schimb, e de înțeles ca un tânăr spaniol la vreo 30 de ani să fi început să muncească la aproximativ aceeași vârstă de fragedă tinerețe într-un bar, în calitatea câtuși de puțin rușinoasă de chelner, cu un contract de muncă temporar și cu un sfert, jumătate sau trei sferturi de normă. Aici, cireașa de pe tort ar fi și un teribil contract ”fijo discontinuo”, care ar cam însemna că este angajat pentru cât timp vrea angajatorul, când vrea angajatorul, și suspendat din funcție în aceleași condiții, dar are contract de muncă fără dată limită. Mai mult, spanioli de-o vârstă cu mine apucă abia acum, după 30 de ani, să se lupte să capete primul contract (pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă și pentru un post corespunzător, dacă au noroc) întrucât înainte nu au avut parte decât de burse, stagii remunerate sau chiar muncă la negru.

În idilica Germanie, unui spaniol i s-a întâmplat să fie bătut pe umăr și lăudat pentru munca depusă – temporară, nesigură și fără garanții – într-un sector pe cât de frumos pe atât de frivol în această lume a profitului, cel al cărților, însă cu regret concediat, întrucât era mai avantajos pentru angajator să-i facă un contract asemănător unui debutant pe piața muncii, decât să-l păstreze pe spaniolul cu experiență, studii superioare, capacități și abilități, căruia în cele din urmă ar fi trebuit să-i ofere un post și condiții de salarizare mai bune. Subliniez faptul că era vorba de un spaniol – nu român, nu est-european, nu asiatic – cu facultate, experiență în câmpul muncii, educație și formare corespunzătoare.

În România, am avut bursă de studii din liceu, am avut două locuri de muncă de vreo zece ani încoace, imediat după absolvirea facultății, nu am fost niciodată în șomaj, am fost plătită potrivit pregătirii și vechimii în muncă, am intrat și avansat pe posturi corespunzătoare studiilor și experienței, dar și pasiunilor personale; carevasăzică, am avut joburi și contracte de muncă pe bune, am fost apreciată profesional și am mai și făcut ce mi-a plăcut, căci am folosit ce am învățat în facultate. Mai mult, am mai făcut și un master în tot acest timp.

În Spania, continui să fac ceea ce îmi place, ba chiar mai mult: scriu, citesc, folosesc zilnic cele patru limbi străine pe care le-am învățat în România și sunt plătită pentru toate aceste activități profesionale. Lucrez sub 40 de ore pe săptămână, drept pentru care îmi mai rămâne timp și pentru cheltuit banii câștigați atât pe activitățile superficiale și frivole de care aduceam vorba mai sus (cosmetice, haine și ieșiri), cât și pe călătorii, cărți și chiar terminat un doctorat.

E loc aici de o mică recapitulare: iluzia asta a ”meritocrației” care se găsește exclusiv în Occident e hrănită de ceea ce nu îndrăznim să recunoaștem, sau de alegerea pe care o facem deseori, aceea de a privi în altă parte, ca să justificăm sau să ne explicăm de ce am plecat de acasă (ca și cum ne-ar cere cineva socoteală), dintr-un patriotism prost înțeles. Drept ar fi să recunoaștem că de multe ori e vorba de șansă, de deciziile pe care le luăm, de perspectivele pe care le avem, de atitudini și chiar de cât curaj dispunem fiecare dintre noi. Continue reading

Despre corespondențe și cum se clădește o meserie

foto blogÎn fiecare an, un profesor de la Universitatea Complutense din Madrid mă invită să mă uit în oglinda profesiei și să le țin studenților înscriși la cursul său, privitor la jurnalismul de agenție de presă, o prelegere despre cine, ce, când, unde, cum și eventual de ce în meseria de jurnalist. De fiecare dată mă roagă să vorbesc puțin la început, în semn de introducere, să le spun studenților câteva generalități, una, alta despre munca de corespondent de agenție de presă, cu un eventual personal insight legat de statutul meu de corespondent străin într-o țară străină, după care să îi las să îmi pună întrebări și să le răspund cu sinceritate. Singura parte la care trebuie să mă gândesc un pic înainte este cea de la început, pe care o pot dirija eu; restul e ca o montagne-russe de idei și păreri, întrebări și răspunsuri din care eu una ies epuizată, amuzată și încântată deopotrivă.

Asta pentru că, dacă într-un an, studenții au ajuns să mă întrebe nu tocmai cât câștig și în ce monedă, dar dacă se poate trăi din meseria de corespondent, într-altul s-au gândit să afle cum garantez eu obiectivitatea știrilor și corespondențelor trimise și dacă am simțit vreodată că s-au făcut presiuni în privința alegerii subiectelor sau modului în care sunt abordate acestea, iar mai recent au vrut să știe, ca într-o compunere la școală, cum arată o zi din viața unui corespondent de presă străină – la ce oră mă trezesc, dacă la cafea citesc ziarele, redactez revista presei sau transmit subiectele propuse redacției, câte știri transmit pe zi sau câte evenimente acopăr într-o săptămână și cum le aleg.

Cu toate că studenții sunt diferiți în fiecare an, îmi place să mă gândesc la scenarii diferite pentru partea în care toate privirile sunt îndreptate asupra mea și când ajung să fiu eu cea ascultată și scrutată. Într-un an, am început ușor: le-am spus că munca de jurnalist de agenție este destul de simplă, în sensul că nu încap comentarii și păreri prea multe, nu e loc de jonglat dincolo de aspectele legate de bunul simț, și trebuie să mă văd ca o interfață între realitatea din Spania și presa din România care mă citește și are nevoie de informația brută, neîncăpând astfel prea mult loc de greșeli, dar nici de ofense sau îndoieli legate de obiectivitate ori lipsa acesteia. În alt an, m-am gândit să reiau o idee pe care am susținut-o cu altă ocazie, la un congres de profil: corespondenții de presă străină sunt supuși mai mult decât alți jurnaliști unui al șaselea simț al deontologiei profesionale, pentru că nu au o redacție în spate, un șef care să le spună ce sau cum să scrie, care să-i dirijeze, să-i tempereze sau să-i corecteze cu luciditate și suficientă distanță de subiect. Încrederea în corectitudinea corespondențelor trebuie să fie deplină, pentru că omul de pe teren este privirea redacției în țara respectivă și formează automat imaginea, singura imagine care ajunge la public, iar veridicitatea trebuie să fie completă, absolută, fără urmă de îndoială. Într-un alt an, am început cu argumentul deloc lipsit de romantism al libertății; nu al evidentei libertății a presei, sau cel al atât de prezentei libertăți de exprimare, ci al libertății de a vedea, alege și scrie despre ce cred eu că merită și că trebuie să citească publicul din România. Și da, am insistat asupra faptului că libertatea aceasta, de a forma eu însămi contextul și imaginea care ajung la zeci de mii de necunoscuți de la trei mii de kilometri depărtare, bazată pe fapte și o cunoaștere profundă a situației de pe teren, îmi dă un sentiment sănătos de putere legat de sensul muncii mele, de trufie profesională, și întotdeauna însoțit de unul pe măsură, al evidentei responsabilității asupra obiectivității faptelor consemnate.

Ne temem de schimbare; nu pentru că nu am vrea-o sau nu am căuta-o deseori, ci din cauza incertitudinii. Ceea ce e cunoscut, stabilit, așezat, construit temeinic, puțin câte puțin, e perceput drept sigur; un nou început stă mereu sub semnul lipsei de siguranță. Pe fondul schimbărilor recente din viața mea, care nu m-au scutit de incertitudine, uneori de lipsă de încredere și de neliniști și îndoieli, anul acesta mi-am dat de ales între două abordări. Continue reading

Balans între realități cutremurătoare

Întâmplarea a făcut ca în acest an care se încheie în câteva zile să fi citit o seamă de romane distopice. Genul literar al distopiilor (un termen modern, construit artificial, în opoziție cu utopia spațiilor ideale) cuprinde poveștile apocaliptice sau mai degrabă post-apocaliptice, unde totul este cenușiu, grav și periculos – și pare să fie la modă. Distopiile de ficțiune propun același context plasat după un cataclism major: o mână de supraviețuitori se luptă să găsească soluții pentru traiul în noile condiții, luând drept un semn creaționist sau evoluționist, după preferințe sau credințe, norocul supraviețuirii.

imagine de pe durata protestelor indignaților Spaniei, începute în mai 2011

imagine de pe durata protestelor indignaților Spaniei, începute în mai 2011

În toate aceste povești este evidentă dorința celor rămași de a face lucrurile mai bine. În mod firesc, ei vor fie să desfacă răul făcut de predecesori, fie să refacă tot ce fusese prea puțin bine, astfel încât să nu se mai repete erorile trecutului și să se elimine din ecuație necunoscuta care a provocat apocalipsa. Din aceste ficțiuni rămân deocamdată cu sentimentul similar celui de sfârșit de an: s-a încheiat o perioadă, poate nu neapărat cu un cataclism, însă cu certitudinea că unele lucruri nu vor mai fi niciodată ca înainte.

Închipuiți-vă doar că peste un secol, arheologii viitorului vor descoperi niște rămășițe, de orice fel. Așa vor încerca ei să deslușească traiul de la mijlocul celui de-al doilea deceniu al secolului 21 – din două țări care, de la un capăt la altul, îngrădesc același continent. Continue reading