România – Nefelibata

Cărțile (I)

Nu fără un pic de lipsă de modestie, cred că biblioteca mea este una dintre cele mai variate din lumea bibliotecilor personale, căci am cărți în toate limbile astea pe care le vorbesc, folosesc și în care gândesc. Iar când spun că am cărți în toate limbile astea, nu înseamnă câte una în câte o limbă străină, ci zeci de volume – în special beletristică și eseistică – în limbi străine. Rafturile mele s-au umplut pe nesimțite, dar fără vreo ordine sau vreun plan anume: au fost vremuri când citeam mai mult în engleză sau franceză, altele când căutam autori anume, spanioli, germani, anglosaxoni, sau titluri despre care citisem sau aflasem cumva, au existat momente când veneam din concediu din România cu valiza ușor îngreunată, la limita acceptată de companiile aeriene, de volume din biblioteca de acasă, sau primeam pachete anume făcute de părinții mei, pline de cărți și alte bunătăți.

De la lungile veri petrecute în București când încă eram la școală și așteptam concediul părinților ca să plecăm la țară sau prin țară, sau cele din timpul liceului, când nu voiam să merg în tabere și preferam să rămân acasă și să învăț spaniola, și până la cele pe care, la început, mă vedeam nevoită să mi le petrec în Madrid, în august, am avut întodeauna temei să cred că mergeam la sigur cu cărțile. Erau mereu acolo, oricând disponibile, și – oricât de dulceag sau sentimentalist ar părea – luate ca un personaj generic, cărțile nu trădează, nu dezamăgesc și nu amărăsc (chiar dacă uneori se poate întâmpla asta cu unele anume, într-un moment sau altul).

Mi se spunea și încă mi se spune uneori că vorbesc din cărți, sau că ar trebui să mai las cărțile și în schimb, să mai ies în lume, recte în realitate. În facultate, un profesor ne-a spus la un moment dat că să nu-i luăm în seamă pe cei care ne spun că vorbim din cărți, că e foarte normal să vorbești din cărți, căci ele îți explică lumea, în cărți găsești explicații, loc și timp să înțelegi realitatea. Mai târziu, am găsit și vorbele lui Julian Barnes, care susținea că nu e surprins că unii oameni preferă cărțile, de vreme ce în cărți ți se explică lucrurile, în cărți afli că o persoană a făcut ceva ca urmare a unei cauze, cu un motiv, în vreme ce din viață nu percepi decât că o persoană a făcut ceva, și nu ți se explică nimic, motiv sau cauză deopotrivă.

Despre ispita generalizărilor odioase

Se fac în toamna asta șapte ani de când m-am văzut nevoită să fac față unei rupturi profesionale de pe urma căreia am învățat, până la urmă, mai multe decât am pierdut, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-o profesie care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Acum șapte ani chiar credeam că meseria sau jobul poate fi și pasiune; acum știu că, oricât de mult ți-ar plăcea ce faci, atunci când o faci, în cele din urmă, ca să poți plăti, printre altele, lucruri din astea lumești, cum ar fi chiria, lumina și mâncarea, ei bine, atunci parcă nu mai e chiar pasiune pe de-a-ntregul.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, sau să apuci să-ți strângi lucrurile, la un moment dat te calmezi un pic și ceri explicații. Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd — căci merită să se regăsească la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările plăsmuite și aparent fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit.

Acum mă preocupă, după ce am tot încercat s-o înțeleg, ispita reducționistă a generalizării, împerecheată fără stat prea mult pe gânduri cu lehamitea de țară în general și de munca la stat și sectorul public în special, asezonată uneori cu decizia stabilirii în străinătate și adoptarea convingerii ferme a ca la noi la nimeni și uite ce bine și diferit merg lucrurile prin alte țări, ce înseamnă civilizația. Deși nu am simțit niciodată această ispită, nici acum, și cu atât mai puțin atunci, cu aproape șapte ani în urmă, pentru mulți, chiar privind din afară, pare să fie un pas logic și care ar fi menit să explice sau chiar să justifice multe. M-am lovit atâta de fatalismul ăsta mioritic, nu numai de supunere în fața a ce ți-e scris (cu varianta ne merităm soarta, politicienii și vedetele), ci și de autocritica superficială și enervantă din cauza repetiției și de desconsiderarea de sine prin extrapolarea unor tare nu numai la întreg poporul, ci la fiecare dintre toți oamenii lui în parte, încât de multe ori m-am întrebat dacă nu tocmai asta provoacă imaginea proastă de care se jelesc unii.

Utopia asta a străinătății

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Despre corespondențe și cum se clădește o meserie

În fiecare an, un profesor de la Universitatea Complutense din Madrid mă invită să mă uit în oglinda profesiei și să le țin studenților înscriși la cursul său, privitor la jurnalismul de agenție de presă, o prelegere despre cine, ce, când, unde, cum și eventual de ce în meseria de jurnalist. De fiecare dată mă roagă să vorbesc puțin la început, în semn de introducere, să le spun studenților câteva generalități, una, alta despre munca de corespondent de agenție de presă, cu un eventual personal insight legat de statutul meu de corespondent străin într-o țară străină, după care să îi las să îmi pună întrebări și să le răspund cu sinceritate. Singura parte la care trebuie să mă gândesc un pic înainte este cea de la început, pe care o pot dirija eu; restul e ca o montagne-russe de idei și păreri, întrebări și răspunsuri din care eu una ies epuizată, amuzată și încântată deopotrivă.

Balans între realități cutremurătoare

Întâmplarea a făcut ca în acest an care se încheie în câteva zile să fi citit o seamă de romane distopice. Genul literar al distopiilor (un termen modern, construit artificial, în opoziție cu utopia spațiilor ideale) cuprinde poveștile apocaliptice sau mai degrabă post-apocaliptice, unde totul este cenușiu, grav și periculos – și pare să fie la modă. Distopiile de ficțiune propun același context plasat după un cataclism major: o mână de supraviețuitori se luptă să găsească soluții pentru traiul în noile condiții, luând drept un semn creaționist sau evoluționist, după preferințe sau credințe, norocul supraviețuirii.

imagine de pe durata protestelor indignaților Spaniei, începute în mai 2011

În toate aceste povești este evidentă dorința celor rămași de a face lucrurile mai bine. În mod firesc, ei vor fie să desfacă răul făcut de predecesori, fie să refacă tot ce fusese prea puțin bine, astfel încât să nu se mai repete erorile trecutului și să se elimine din ecuație necunoscuta care a provocat apocalipsa. Din aceste ficțiuni rămân deocamdată cu sentimentul similar celui de sfârșit de an: s-a încheiat o perioadă, poate nu neapărat cu un cataclism, însă cu certitudinea că unele lucruri nu vor mai fi niciodată ca înainte.

Închipuiți-vă doar că peste un secol, arheologii viitorului vor descoperi niște rămășițe, de orice fel. Așa vor încerca ei să deslușească traiul de la mijlocul celui de-al doilea deceniu al secolului 21 – din două țări care, de la un capăt la altul, îngrădesc același continent.

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this: