Pe atunci nu știam, dar acum iată că, de la adăpostul perspectivei, îmi aduc aminte de locurile astea două din Vietnam exact așa cum au fost: începutul și punctul final ale unei luni ieșite din comun. A fost o lună de vară extraordinară pentru că a fost o ruptură totală de rutina și obișnuința zilelor din afara vacanțelor: ca și cum, după 15 ore de zbor, aș fi aterizat nu atât într-un alt loc, ci pe o altă planetă, unde ritmul și rutina zilelor erau ceva de pe altă lume. Întâmplarea a făcut ca, atât la începutul, cât și la finalul acelei luni, să dau peste câte un loc care avea să-mi rămână în minte și la care să vreau să revin, ca la o tradiție de vară.
De pe motor, când nu conduci tu, cel mai ușor e să te uiți în dreapta și în stânga și să vezi unde ai putea zice: oprește aici, pare o crâșmă normală, cu scaune de plastic, unde nu par să se oprească turiști (ironia la maxim, căci și tu tot asta ești), poate îți pun și o carafă de ceai verde, că doar ești în sudul Vietnamului, iar meniul e afișat tipic, cu pozele felurilor de mâncare, verdețuri și ierburi ușor opărite cu fructe de mare și carne, dar nimic ostentativ, culorile pozelor sunt chiar albite de vreme, iar prețurile se văd scrise normal, nimic care să te atace cu mesaje subliminale de superofertă. De când am învățat să detectez elementele astea, nu am dat greș niciodată cu alegerile făcute. Evident, tehnica s-a și perfecționat de-a lungul anilor.
Când am ajuns în Phan Rang, un oraș-stațiune foarte la modă pentru localnici și locuitorii din apropierea Ho Chi Minh City (fostului Saigon), după 7-8 ore de mers cu autobuzul tipic pentru distanțe mari, în care locurile nu sunt scaune sau fotolii obișnuite, ci șezlonguri, nu voiam decât să ne dezmorțim oasele mergând un pic până unde am fi putut semnala un Grab (Uber-ul local) care să ne ducă la hotel. Dorința ni s-a îndeplinit cu vârf și îndesat, căci după două sau trei încercări, ne-am dat seama că nu avea sens să mai așteptăm încă o mașină care să se arate pe aplicație că se îndrepta spre noi, după care să fim anunțați că renunța la traseu. Așa că ne-am dezmorțit oasele luând-o pe jos, erau doar vreo doi kilometri. După doi kilometri de mers prin soare și caniculă (așa o numesc eu, chiar dacă pe acele tărâmuri căldura și umezeala sunt numite simplu vreme, una absolut normală, chiar dacă termometrul îți arată 38 de grade și ești informat că se simte ca la 49), am ajuns leoarcă la hotel, am lăsat bagajele, am făcut un duș rece și am rugat gazda să ne cheme un taxi pe bune care să ne ducă rapid la malul mării, să mai prindem ceva din ziua de plajă.
Locul a ajuns să fie numit în argoul nostru secret La Fane Friptu´ în ziua următoare, când am avut parte de una dintre cele mai stranii întâmplări. Am închiriat motocicletă și ne-am uitat pe hartă după plaje. După obicei, am căutat plaje cât mai goale, neamenajate — chiar părăsite și cu scoici să te taie în talpă, dacă era. Am găsit una pe hartă, și când să facem la dreapta ca să intrăm pe șoseaua care ducea la plajă, am dat peste un complex hotelier care era exact așa cum căutam plaja: părăsit. La intrarea în complex era o barieră, coborâtă, lângă cușeta paznicului care lipsea, dar cum oamenii de dincolo de barieră și de pe plajă ne făceau semn să trecem, am trecut. Ni s-a explicat apoi că bariera era pentru zilele de sezon, când complexul ar fi fost plin, și chiar și așa, plaja nu era privată, deci nu ar fi fost nicio problemă.
Pe drumul de câteva zeci de metri de după barieră și până la locul de parcat motoarele, ne-a întâmpinat același peisaj cu aer în părăsire, însă din nou, cumva se potrivea cu ce căutam. Până am dat de un lung șir de statuete de personaje ce păreau din basme și povești, numai că nu semănau cu nimic cunoscut. Stilul aducea cumva cu cel al statuetelor de grădină, majoritatea pitici sau spiriduși. Însă personajele erau cu totul altele, iar statuetele erau mărișoare, mult mai înalte. Am trecut pe lângă ele, am parcat, am plătit pentru șezlonguri și niște lapte de cocos, și am zis să ne bucurăm de linște și ocean de la umbra cocotierilor.
Cumva, imaginea spiridușilor supradimensionați care ne întâmpinaseră la intrare îmi rămăsese în minte, și totul s-a combinat aproape ca într-un film de groază (ei, nu chiar horror, ci mai aproape de unul bazat pe un roman de Stephen King, așa) cu plaja pe care nu mai era aproape nimeni, cu nisipul plin de ierburi, cu un vas de pescari din depărtare ce părea pe jumătate părăsit și pe jumătate scufundat, cu șezlongul de lemn care nu mai avea saltea și cu laptele de cocos natural, supt cu paiul direct din nuca lui, dar cald ca apa oceanului, transparentă și aproape albă. Tocmai când, mai în glumă, mai în destul de serios îi spuneam fratelui meu cum ar fi să fim într-un film de groază, iar gnomii înfășișați la intrare să ia viață odată cu căderea întunericului -— acolo, la subtropice, se cam întunecă de pe la șase seara — râde și îmi spune: tot ce se poate, până și numele orașului e ciudat, se pronunță fan zang în Hanoi, și îmi sună a Fane Friptu´ . It´s unsettling — mai zice.
După care izbucni în râs la expresia feței mele, care era probabil pe deplin tulburată, dar am râs și eu cu el, pentru că știam că va urma explicația. Stațiunea se numea Phan Rang, ceea ce s-ar pronunța în sud cam cum s-ar citi (mai mult sau mai puțin ceva intonație, aproape de nedetectat de profani, turiști și europeni, deci de ce să mai încercăm). Numai că în nord, unde fratele meu a locuit mulți ani, și cu al cărui dialect ar fi mai obișnuit, r-ul din a doua parte a numelui se pronunță z, iar un cuvânt asemănător ca pronunție este rán, care înseamnă prăjit, chiar ars. Simplu deci: Phan deci Fane; Rang, deci rán, deci fript. Deci Fane Friptu´. Deci prima oprire din luna de ruptură și huzur pe plaje și prin insule: La Fane Friptu´. Cum să nu mai revii într-un așa loc?
Pe drumul de ieșire din complex, gnomii erau tot acolo, tot ne urmăreau cu privirea, tot așteptau să se ascundă soarele după următoarea clădire ca să ia viață și să ne taie calea. Pe motor, simțeam căldura ultimelor raze de soare ale zilei pe spate: asfințitul ne fugărea, luat la întrecere cu umbra pământului. Am izbândit însă și am ieșit pe șosea fără să ne mai uităm în urmă. În ziua următoare, am trecut din nou pe lângă spiriduși, erau tot stane de piatră, dar arătau de parcă ar fi avut parte de o noapte de pomină, nu ne-am oprit şi am decis să lăsăm de la noi și să uităm un pic de autenticitate la un alt complex hotelier în așteptare de clienți, unde am putut mânca și bea dumnezeiește tolăniți pe șezlonguri.
A urmat o lună de petrecut timpul pe plaje și insule, la temple și pe munți, printre stânci pe vas de croazieră, prinși de taifun și apoi eliberați la soare, după care am ajuns și la ultima parte a aventurii: o insulă verde și plină de stânci (de altfel, o stâncă uriașă) din nord – Cát Bà. Cum veneam după două zile de croazieră prin Golful Ha Long, cu mese de seară la lumina asfințitului și înnoptat între două stânci pe barcă, urmate de slalom cu feribotul printre alte stânci, ca să ajungem în cele din urmă aici, ne revenise cheful de authenticity–one love, așa că imediat ce am lăsat bagajele la hotel și ne-am minunat ce vedere avea camera mea (stâncă verde uriașă exact în fața balconului, la maxim zece metri), am zis să mergem să vedem cum sunt și aici niște calamari fripți cu varză vietnameză opărită, totul udat cu bere rece și ceai verde — unde om vedea cu ochii.
Ochii ne-au văzut exact vizavi de intersecție: terasă cu taburete scunde și mese de plastic, așezate frumos la stradă de o parte, de cealaltă un părculeț cu gazon și copaci după care se întrezărea marea, frumos, curat, elegant, pozele și prețurile afișate se potriveau. Vine berea, vine carafa de ceai verde, vin calamarii, vine garnitura, întârzie șervețelele, dar e okay, că nu suntem pretențioși, ne punem, dar, pe mâncat și vorbit.
Dintr-o dată, emoție și comoție dinspre părculeț. Cu coada ochiului, văd ceva mișcându-se rapid și cu salturi mici și dese. Tot ce putea fi zguduit înăuntrul meu a fost, pe bune, pe deplin și pe îndelete, pentru că dacă visez urât, visez șoareci și șobolani. Și cum nu au fățuci ghidușe ca amicul desenat Jerry, am intrat pe modul fugă și am dat să mă ridic să plec, nu știu unde, oriunde, departe, pe altă insulă, pe continent. E doar un șoricel, și probabil că acuma el e mai speriat de tine decât tu de el — îmi spune fratele, care continua să-și mănânce tacticos calamarul înfipt în furculiță. Doar un șoricel? Cum adică doar un șoricel? Unde e acuma? Câți mai sunt cu el? Ce face? Acuma cred că s-a urcat în copac. Într-adevăr, o creangă se balansa suspect. Dar e posibil să fie altul, știi că sunt specii care trăiesc în familie.
Când i-am povestit de ce visez când visez eu urât, cum aceste personaje care îmi populează coșmarurile capătă priviri și mutre de oameni haini, am continuat cu o mini-dizertație pe tema normalității antropologice a unei astfel de reacții precum a mea, justificată de ancestralui vremurilor când eram primate și înainte să coborâm cu totul din copaci, când predecesorii din care ne tragem aveau temeri naturale în regn de lighioane din astea care nu ajungeau la noi la creangă, fratele meu m-a ascultat cu atenție, după care mi-a spus că e o bună ocazie să încerc overexposure ca să văd că: nu au mutre, nici priviri de oameni haini, nu atacă, nu mușcă, era un biet șoricel (sau mai mulți) cenușiu și aducea un pic cu amicul Jerry. Sau, mă rog, putem să plătim și să plecăm, doar că era păcat de jumătatea de platou de calamari care ne mai rămăsese.
Am mai revenit o dată sau de două ori la terasa cu șoricel până să părăsim insula, dar nu mi s-a mai arătat niciunul. Am început și eu să râd de întâmplare, imposibil de uitat vreodată, și mi-am promis să mai revin La Șoricelu´ori de câte ori mai poposesc pe acolo. Ador în continuare pisicile și nu am găsit nici până acum răspuns la nedumerirea că bietul Tom întotdeauna pierdea și rareori, cel mult nu sfârșea făcut afiș, în rarele episoade când era amic cu Jerry.
Nefelibata 