Un deceniu de la mișcarea indignaților în Spania

La zece ani de la mișcarea indignaților, care a transformat Puerta del Sol într-un simbol idealist al protestelor împotriva bipartidismului, hegemoniei piețelor financiare și ignoranței desăvârșite față de oameni și indivizi, Madridul a avut de ales din două una – libertate sau socialism. Asta ar fi povestea pe scurt, pe foarte scurt, pe sub 140 de caractere de scurt; așa s-ar putea rezuma deceniul scurs de la 15 mai 2011, așa cum, din păcate, le place multor oameni să se informeze, citind doar titlurile (și ele reduse la limita inteligibilității) sau în general în diagonală, având la dipoziție decizii de tip ori/ori de luat sau alegeri în stil alb/negru de făcut. Așa a câștigat dreapta alegerile regionale din Madrid: alegătorii nu trebuie să se obosească să se gândească prea mult, să vadă nuanțele, să înțeleagă. Nu, trebuie doar să li se ofere alegeri necomplicate, binoame reducționiste și confuze căci, desigur, pe puțini îi interesează finețurile legate de faptul că socialismul e o ideologie, iar libertatea o stare, un drept, un concept, o virtute, orice, numai prinsă în limitele unei ideologii – nu.

O mai profundă răsturnare a tuturor idealurilor indignaților de atunci, un mai pe dos rezultat al indignării lor, o mai completă frustrare a tuturor revendicărilor lor nici că se putea: să ieși în stradă ca să critici dualismul simplificant și reducționist al bipartidismului (resimțit astfel la nivelul posibilității alegerii, diversității gândirii, respingerii înfruntării clasice între două tabere, două ideologii, două posibilități, nu mai multe) al alternanței dreptei cu stânga fără cale de mijloc, al înfruntării între a salva bănci de la faliment și a salva oameni din sărăcie și să ajungi ca, în 2021, alegerea să-ți fie din nou simplificată, redusă la două unice opțiuni – nu mai multe, că e prea complicat – e de înțeles dacă singura speranță ca să poți gândi e să citești basme repovestite în care vrăjitoarea cea rea din vest are povestea ei, iar zâna cea rea are motivele ei. Realitatea e în alb sau negru, împărțită în buni și răi, în dreapta și stânga, în libertate și socialism/comunism.

Continue reading

Retorica încleștării

Se fac în toamnă șapte ani de când m-am văzut nevoită să suport o ruptură profesională de pe urma căreia am învățat, până la urmă, multe, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate, dar care m-a adus aici, în momentul în care mă aflu și scriu acum. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-un domeniu profesional care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Se spune că în decurs de șapte ani fiecare celulă din corpul omenesc s-a schimbat complet, astfel încât se poate afirma cu certitudine că după cel puțin șapte ani, nimeni nu mai este la fel, orice om s-a schimbat complet, până la a accepta că este o cu totul altă persoană. Probabil că la bază e pe undeva o bucățică de adevăr demonstrat științific care a ajuns sub forma asta la profani, dar eu aleg să păstrez esența, și ceea ce mă face să scriu acum: accept că sunt o cu totul altă persoană față de cea de acum șapte ani, ca să pot scrie cu suficientă detașare și obiectivitate. Fac un pas sau un salt înapoi și sper să pot scrie despre asta cu suficient sânge rece.

Fac acum recurs la această metodă a lucidității după șapte ani pentru că pot, pentru că asta mi-e starea de spirit acum —slavă trecerii salvatoare a timpului— extrem de diferită, de altfel, de cea de atunci. Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot, din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, la un moment dat, te calmezi un pic și ceri explicații, indicații, cu atât mai mult cu cât ești la stat, și se presupune că există proceduri, norme, etape de parcurs. Până la urmă, ai un contract de muncă și chiar dacă postul s-a desființat în sub 5 secunde, din pix, e de datoria superiorilor să-ți spună ce ai de făcut în continuare. Așa că te calmezi un pic și urmezi procedura: scrii și înregistrezi cereri adresate direcției, care este obligată prin lege să răspundă, invoci prevederi din procedura aprobată, și aștepți răspuns. Direcția are la dispoziție 30 de zile să răspundă, timp în care… ei bine, faci ce crezi de cuviință (eufemism pentru: dar cui îi pasă?).

Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd, ajuns când chiar nu mai era de interes pentru absolut nimeni— căci merită să ajungă la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările fictive și fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit, atât de rocambolești sunt. Ceea ce încă îmi ocupă parte a preocupărilor și gândurilor, chiar și de la depărtarea celor șapte ani, este altceva: recursul la atacul la persoană.

Continue reading

Argumentar hasta agotar el lenguaje

Acabo de descubrir y tener la inesperada sorpresa de una nueva versión de la Antígona del clásico Sófocles que recibió muchos elogios ya, cuyas representaciones acaban de prorrogarse después del éxito inicial, así que, lejos de emprender el camino de una reseña que cumplimente una vez más el trabajo de reescritura del texto, la puesta en contexto, el talento de los actores, las potentes y relevantes referencias políticas y sociales actuales, me quedo con una frase que encuentro perennemente actual, universal y completa: argumentar hasta agotar el lenguaje. En la obra, es el incentivo hacia el público durante el juicio a Antígona, juzgada por haber incumplido la ley al decidir dar una sepultura digna a su hermano considerado traidor, inmerso en una guerra fratricida y castigado después de la muerte a no ser merecedor ni siquiera de un entierro. El mito de Antígona, más allá incluso del personaje del clásico, ha perdurado como tal hasta ahora —más de 25 siglos, dicen— porque esta es la potencia de las historias primordiales, de las leyendas y sus simbolismos; también porque el cuento de las decisiones imposibles, las historias de la espalda contra la pared siguen teniendo su encanto y traen los ingredientes de la poción mágica de verse reflejado en ello, entender un dilema por las propias experiencias comunes de los humanos.

Continue reading

Hablar español tan bien como un rumano

Llevo ya más de una década en España y desde aquel 2 de noviembre cuando aterricé en Barajas no he dejado de escuchar lo deprisa y sobre todo lo bien que los rumanos aprendemos el español, mientras que muchas de las primeras conversaciones con amigos y conocidos hayan empezado con guiño a la facilidad que supuestamente tenemos para los idiomas en general. Acababa de cerrar un trabajo sobre la identidad cultural y las razones de la existencia de la comunidad rumana de España, entre las cuales siempre se indica la cercanía entre los idiomas, y al leer las notas de una novela de Almudena Grandes, incluida en la serie de sus episodios de una guerra interminable, en la tradición de los episodios nacionales de Benito Pérez Galdós, doy con unas líneas que me hicieron reflexionar. Nadie es capaz —escribe la autora, al tratar de identificar los orígenes de un personaje histórico con raíces judías de la región de Besarabia—, de aprender español tan deprisa ni tan bien como un rumano.

Continue reading

Education Goes the Longest of Ways

It’s pretty straightforward – and decent, and the right thing to do – to condemn what happened yesterday in Washington, to listen to all the statements, and all the stern comments, and the grave finger pointing, and even the angry positions on the serious thought and intellectual imbalance that led to the misguided attacks.

Yet as it happens, so many times we rush into finding the guilty party, the catalyser, the manipulator of events and facts – when we should go way beyond that. A lot of voices point towards the last four years of fake news and deep fakes where the lines between facts and opinions are as blurred as they have come to be non-existent. But this is not the cause, it’s just a symptom of many. For instance, it was all so intellectually stimulating to superiorly and massively laugh at and dismiss people who quoted Facebook or Twitter to support their beliefs in the so called birther movement, or the reasons for not wearing masks, or how immigrants steal local jobs.

But how many of us stopped to think as to why people have such belief and conviction systems? Outrage and disbelief mix and mingle on liberal social media and are voiced and phrased as utter surprise that there are such people who still support Trump, who storm the Capitol, who think that a pandemic is a fake, or that the Earth is flat for that matter.

However, why are there such people? Or better yet, why do people think all such nonsense? I wager it’s the lack of education

Continue reading

Come What May

It is common practice to hope the New Year be better than the one just left behind, and it seemed all the more practical to wish for it when we just took our leave from 2020. After all, 2021 has it really easy when it comes to being only just slightly better, right?

I for one can’t complain, and I won’t: 2020 has been pretty good for me, all the world suffering and pain aside – and that’s all I’m going to say. As for how much better 2021 can be, I just wish I can fully appreciate whatever may come.

Continue reading

Chestiunea asta a căldurii

Știți cum e când ai impresia că totul este clar, toate chestiunile sunt explicate și toate lecțiile învățate și exact atunci viața îți mai dă una, doar așa, ca să-ți spună ceva legat de coincidențe, ironii universale sau pur și simplu vreo lege nescrisă a echilibrului materiei în natură, ca să folosesc vorbe goale și pompoase?

Tocmai când mă simțeam tare bine că am explicat clar și concis, cu fapte, că poate România să aibă multe lipsuri și că, firește întotdeauna e loc de mai bine, dar nu lipsesc bunuri și chestiuni de bază cum ar fi căldura, apa caldă sau internetul – tocmai atunci, vine prezentul să mă pălmuiască abstract.

Continue reading

Povești fascinante cu regi și comparații identitare

A fost o dată un rege cu un trecut amoros extrem de intens (să nu zic accidentat) care i s-a întors ca un bumerang necruțător tocmai la vârsta senectuții. Sau mă rog, necruțător din perspectiva observatorului imparțial de pe margine, căci pentru el sau pentru chiar poporul său suveran – relaxați-vă, lucrurile nu stau chiar așa de nasol, ce mare lucru a făcut? – nimic nu e necruțător nici sub soarele intens al sudului, nici sub cerul limpede al Madridului, atâta vreme cât avem las cañas pe masă, iar tapas sunt la fel de gustoase (se îngroașă orice glumă și poporul chiar devine necruțător cu cei care îl conduc, cu suveranul și cu familia lui cu tot, când nu se dau aceste două premize, din cauze de pandemie, dar asta e pentru episodul următor).

În cel mai recent episod din palpitanta lui viață socială (reality show-urile secolului 21 sunt copilandrii pe lângă aventurile regelui, trăite în direct de popor încă din secolul trecut), suveranul cu pricina a primit un cadou-comision pentru că a intermediat un contract de construcție de infrastructură. Spaniolii au monopolul construcției liniei de tren de mare viteză de la Mecca la Medina, laudă interveția monarhului și apreciază activitatea intens diplomatică a șefului statului, bazată pe prietenii și influențe clădite de-a lungul anilor. Bravo lui și bravo lor, spaniolilor, ce șef de stat au, nu? Saudiții îi fac un cadou de câteva zeci de milioane de euro – între prieteni se fac și se primesc cadouri, nu? Ce e rău în asta? Suveranul, la rândul lui, are alți prieteni – una anume mai apropiată – așa că de ce să nu facă și el cadou aceleași milioane? Banii –  și implicit starea de bine când te știi cu milioanele în conturi deschise prin intermediari și sub protecția unor fundații în paradisuri fiscale – sunt și ei cam ca materia în natură: nu se pierd, ci se transformă. În cazul ăsta, trec de la un posesor la altul. Deci prietena primește un cadou de la prietenul ei, regele, cam pe vremea când soția regelui trăia la Londra pentru că nu mai suporta să stea în aceeași țară cu consortul care își trăia viața sub soarele binevoitor al sudului, cu prietena în cauză care se mai ocupa și de anumite evenimente, întâlniri de afaceri, reuniuni de nivel înalt, sub auspiciile extrem de binevoitoare ale guvernelor spaniole de culoare roșie și albastră deopotrivă.

Nimic nu e etern în viața asta, așa că, după un safari cu final nefericit (zeci de mii de euro costă să poți vâna, de plăcere, unele dintre cele mai vechi animale de pe planetă), un șold rupt și niște scuze peste limita penibilului din partea unui suveran septuagenar, relația de amiciție și viață se strică. Regele vrea banii înapoi – căci deh, dacă nu mai suntem prieteni, ne luăm jucăriile și plecăm – dar prietenei nu-i convine, așa că îl cam pârăște la fi-su, devenit între timp rege. Totul iese la iveală relativ recent, și mai ales în urma unor întregistrări buclucașe ale unui fost comisar de poliție care a avut grijă să documenteze cam tot și cam pe toți – politicieni, suverani, prieteni. Strâns cu ușa din alte motive, comisarul cu pricina face dezvăluiri impresionante puțin câte puțin – cam ca Dandanache al lui Caragiale: La un caz iar… pac! La “Răsboiul”. Ițele sunt tare complicate și demne de un roman de spionaj sau chiar un film american bun, dar să nu ne batem capul prea mult, căci suveranul decide să se scoată de ecuație: în mod solemn decide să se autoexileze într-o țară unde soarele este și mai puternic, și mai puțin necruțător, și unde predecesorii săi de cu secole în urmă s-au simțit așa de bine că acum nu mai există nicio urmă, nici măcar genetică, a populației băștinașe originare.

Continue reading

Cuando el periodismo se convierte en historiografía

Siempre me ha fascinado la historia; de pequeña, leía historia de cualquier época, de cualquier país o región. Para mí – como seguro que para cualquier aficionado – la historia no era otra cosa que un cuento de más y la distinción entre ficción y realidad no era un aspecto relevante. Leía historia para enterarme de cómo vivía la gente de una época, qué tenían y qué les faltaba a las personas, qué pensaban y qué deseaban, cuáles eran los acontecimientos por los que pasaban, qué sentían, cómo se lo llevaban. Estos hombres y mujeres eran personajes – históricos, sí – en la historia de turno que leía y, como llegué a enterarme más tarde, sus historias, sus vidas, sus acontecimientos no tenían absolutamente nada menos interesante que cualquier novela u obra ficticia. Más tarde, aprendí que las historias mismas de las novelas se inspiran a menudo de la vida real – no es por nada que en castellano la palabra es la misma, tanto para el cuento como para la disciplina.

Seguí con mis viajes imaginarios durante prácticamente toda la adolescencia y la edad adulta, para luego empezar a escribir yo misma. Seguí trayendo conmigo en todas las casas que habité en todos los países en los que viví los manuscritos de la adolescencia (cuando todavía no tenía un ordenador), los textos impresos ya de la época de la uni. Dejé en la casa de mis padres los recortes de revistas y periódicos que publicaron alguna vez algunas de mis cartas como lectora, todas las entregas del periódico en el que publiqué por primera vez como periodista. Me he quedado para siempre en los archivos de la agencia de noticias para la que envié desde muchos lugares de España correspondencias y fotos durante más de seis años. Sigo escribiendo en este blog que pienso transformar un día en un diario un poco más articulado.

Pero justo en estos momentos estoy en la recta final de mi tesis doctoral – un ambicioso proyecto de análisis de la prensa rumana de España.  A pesar de las apariencias, escribir no siempre es puro placer y relajación, sino que muchas veces se convierte en un proceso dolorido y complicado, consumidor y agotador. Queda por ver si la ambición va a acabar con los intentos o con la tesis.

No obstante, al repasar un capítulo en el que analizaba los artículos y noticias de un periódico rumano que se publicó en papel durante una década en España, tuve la aguda sensación que leía ya historia.

Continue reading

This Question of Colours

So, L´Oréal decided to remove words like white, light and fair from its products – all in the aftermath of global anti-racist protests all over the world.

My very first reaction was on the fun side and I eventually read it on some Facebook post: then they should also remove words like bronze, tan, brown, dark, coloured – because that would be appropriation. Just to be on the very safe side and make sure we are all politically correct.

Then I thought that logically speaking, racism – or any other -ism – is not defined by words as semantic categories (parts of speech), but by their use and the significance it is given to them. So, in order to get rid of this nonsensical headache, maybe we should try to not put the cart before the horses:  you fight racism with information, education, explanations, communication. Basically, by using your words – not by eliminating them. Language shouldn´t have to adapt to the speech; it´s the complete other way around.

Continue reading