Nu am vrut niciodată să emigrez; cel puțin, nu așa mi-am etichetat sau interpretat vreodată dorința de a călători, de a cunoaște locuri și oameni noi, de a studia și petrece timp îndelungat în străinătate. Dorința aceasta am avut-o încă de mică, de când am început să citesc și să descopăr, mai întâi prin intermediul cărților, tărâmuri îndepărtate, povești diferite de viața comodă și liniștită pe care o cunoșteam, limbi și culturi atât de diverse și cu atât mai interesante și atrăgătoare. Pe măsură ce creșteam, dorința aceasta se contura pur și simplu în convingerea precisă că nu vroiam nicidecum să-mi petrec toată viața într-un singur loc. Iar odată cu deschiderea granițelor între statele europene, șansele pentru studii și schimburi de experiențe, odată cu progresul tehnologiei și al invențiilor care ne fac viața mai ușoară, nici măcar distanțele fizice nu au mai avut aceeași semnificație.
Așadar, aventura emigrației nu a purtat niciodată pentru mine pecetea motivației economice, financiare, materiale, a căutării unei vieți mai bune – așa cum se petrece deseori. Am plecat prima oară de acasă și din țară la 20 de ani, iar în ultimul deceniu am trecut prin Germania și Franța și am tot revenit, după care am plecat din nou. În cele din urmă, viața m-a adus în Spania, pentru că am vrut să scriu despre românii de aici pentru românii din țară, și asta am făcut în ultimii șase ani. Prin urmare, cred că motivațiile au fost îndeosebi de natură personală, legat de ceea ce am vrut să fac în viață: studii, practică, școli de vară, cursuri și seminarii, un loc de muncă. Și mi-am îndeplinit dorința, căci am călătorit, am cunoscut oameni și locuri, am învățat limbi străine, am cunoscut culturi și obiceiuri diferite, am aflat lucruri noi și am citit multe cărți.
Continue reading “Din șansele și dilemele emigrației”
Nefelibata 