Spania – Nefelibata

Cărțile (II)

Pasajes își revendică numele de la înțelesurile profunde și numeroase ale cuvântului, atât de asemănător cu cel românesc: sunt pasaje din cărțile care îi umplu rafturile, sunt pasajele văzute ca treceri dintr-o cultură în alta, sunt pasaje ca alei de comunicare dintr-un colț al lumii în altul, prin intermediul limbilor și, mai spun librarii de la Pasajes, sunt pasaje văzute pur și simplu ca acele coridoare neîncăpătoare ale librăriei, încadrate de rafturi de sus din tavan până jos la podea, umplute de cărți, cărți, fără încetare cărți, cărți fără număr.

Un proiect cultural personal pentru o tânără germană (pe atunci) stabilită la Madrid la sfârșitul anilor 90, recent căsătorită cu proprietarul uneia dintre cele mai apreciate edituri spaniole, specializate pe diverse ramuri științifice , pe lângă eseistică și filosofie: așa a început povestea librăriei Pasajes din Madrid. Nici tânăra nu mai era chiar foarte tânără, nici povestea ei sau a apariției librăriei Pasajes din Madrid nu reprezintă mai mult decât o adunătură de frânturi de informații greu de verificat din surse sigure.

Ideea unei librării specializate pe cărți în limbi străine nu a fost complet nouă. Tânăra germană pusese pe picioare cu puțin timp înainte și librăria germană din Madrid, și, în lipsa unei ocupații, decisese să cumpere localul unei foste librării de carte engleză care tocmai își închidea porțile în vara anului 1999, profitând astfel de faima și vadul deja create. În capitala Spaniei, o librărie al cărei fond general de carte să fie în alte limbi, dar și în spaniolă, nu era așadar ceva complet nou nici măcar acum douăzeci de ani.

De când am ajuns la Madrid, am putut găsi acolo cărți în aproape orice limbă a lumii. Dacă nu e la raft, orice carte poate fi comandată și adusă la librărie din aproape orice colț al globului, căci librarii de acolo lucrează direct cu distribuitorii și furnizorii străini. Pentru cititorul avid de cărți în limbile lumii, are farmec gândul că teoretic poți avea în mână o carte în română sau vietnameză în același loc în care îi poți găsi pe autorii americani contemporani sau pe laureații premiului Goncourt, alături de cele mai recente publicații în spaniolă. Și totul pe o piață editorială care nu se bazează pe traduceri atât de mult precum cea românească, de exemplu.

Cărțile (I)

Nu fără un pic de lipsă de modestie, cred că biblioteca mea este una dintre cele mai variate din lumea bibliotecilor personale, căci am cărți în toate limbile astea pe care le vorbesc, folosesc și în care gândesc. Iar când spun că am cărți în toate limbile astea, nu înseamnă câte una în câte o limbă străină, ci zeci de volume – în special beletristică și eseistică – în limbi străine. Rafturile mele s-au umplut pe nesimțite, dar fără vreo ordine sau vreun plan anume: au fost vremuri când citeam mai mult în engleză sau franceză, altele când căutam autori anume, spanioli, germani, anglosaxoni, sau titluri despre care citisem sau aflasem cumva, au existat momente când veneam din concediu din România cu valiza ușor îngreunată, la limita acceptată de companiile aeriene, de volume din biblioteca de acasă, sau primeam pachete anume făcute de părinții mei, pline de cărți și alte bunătăți.

De la lungile veri petrecute în București când încă eram la școală și așteptam concediul părinților ca să plecăm la țară sau prin țară, sau cele din timpul liceului, când nu voiam să merg în tabere și preferam să rămân acasă și să învăț spaniola, și până la cele pe care, la început, mă vedeam nevoită să mi le petrec în Madrid, în august, am avut întodeauna temei să cred că mergeam la sigur cu cărțile. Erau mereu acolo, oricând disponibile, și – oricât de dulceag sau sentimentalist ar părea – luate ca un personaj generic, cărțile nu trădează, nu dezamăgesc și nu amărăsc (chiar dacă uneori se poate întâmpla asta cu unele anume, într-un moment sau altul).

Mi se spunea și încă mi se spune uneori că vorbesc din cărți, sau că ar trebui să mai las cărțile și în schimb, să mai ies în lume, recte în realitate. În facultate, un profesor ne-a spus la un moment dat că să nu-i luăm în seamă pe cei care ne spun că vorbim din cărți, că e foarte normal să vorbești din cărți, căci ele îți explică lumea, în cărți găsești explicații, loc și timp să înțelegi realitatea. Mai târziu, am găsit și vorbele lui Julian Barnes, care susținea că nu e surprins că unii oameni preferă cărțile, de vreme ce în cărți ți se explică lucrurile, în cărți afli că o persoană a făcut ceva ca urmare a unei cauze, cu un motiv, în vreme ce din viață nu percepi decât că o persoană a făcut ceva, și nu ți se explică nimic, motiv sau cauză deopotrivă.

Cuando tomes tu café/toma tu café en España (no te lo tomes sin la caña) 🎼🎵🎶

Imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un limbaj restrâns, de ziarist de agenție de presă, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.

De fiecare dată când m-am uitat în urmă la venirea mea în Spania, unde aveam să rămân atâția ani (lucru de care, firește, habar nu aveam și pe care nici nu mi-l închipuiam acum aproape 14 ani), gândul îmi sare automat la o melodie pe care am auzit-o întâmplător la televizor, pe unul dintre canalele de muzică, în ziua în care aflasem că în mai puțin de o lună aveam să fiu trimisă corespondent de presă la Madrid, când tocmai ajunsesem acasă și mă pregăteam să-mi sun părinții să le dau vestea.

Nu-mi mai aduc bine aminte dacă, de lunile de zile în care tot făceam știri despre românii din Spania, nu ajunsesem și eu ca prima asociere mentală pe care să o fac cu țara asta să meargă automat la românii din străinătate, lupta lor pentru supraviețuire, locuri de muncă și drepturi de muncă fără restricții, acte în regulă – în sfârșit, tot ce ținea de nenumăratele fațete ale emigrației.

Probabil că da, probabil că imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un anumit limbaj restrâns, de ziarist de agenție, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.

Despre ispita generalizărilor odioase

Se fac în toamna asta șapte ani de când m-am văzut nevoită să fac față unei rupturi profesionale de pe urma căreia am învățat, până la urmă, mai multe decât am pierdut, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-o profesie care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Acum șapte ani chiar credeam că meseria sau jobul poate fi și pasiune; acum știu că, oricât de mult ți-ar plăcea ce faci, atunci când o faci, în cele din urmă, ca să poți plăti, printre altele, lucruri din astea lumești, cum ar fi chiria, lumina și mâncarea, ei bine, atunci parcă nu mai e chiar pasiune pe de-a-ntregul.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, sau să apuci să-ți strângi lucrurile, la un moment dat te calmezi un pic și ceri explicații. Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd — căci merită să se regăsească la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările plăsmuite și aparent fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit.

Acum mă preocupă, după ce am tot încercat s-o înțeleg, ispita reducționistă a generalizării, împerecheată fără stat prea mult pe gânduri cu lehamitea de țară în general și de munca la stat și sectorul public în special, asezonată uneori cu decizia stabilirii în străinătate și adoptarea convingerii ferme a ca la noi la nimeni și uite ce bine și diferit merg lucrurile prin alte țări, ce înseamnă civilizația. Deși nu am simțit niciodată această ispită, nici acum, și cu atât mai puțin atunci, cu aproape șapte ani în urmă, pentru mulți, chiar privind din afară, pare să fie un pas logic și care ar fi menit să explice sau chiar să justifice multe. M-am lovit atâta de fatalismul ăsta mioritic, nu numai de supunere în fața a ce ți-e scris (cu varianta ne merităm soarta, politicienii și vedetele), ci și de autocritica superficială și enervantă din cauza repetiției și de desconsiderarea de sine prin extrapolarea unor tare nu numai la întreg poporul, ci la fiecare dintre toți oamenii lui în parte, încât de multe ori m-am întrebat dacă nu tocmai asta provoacă imaginea proastă de care se jelesc unii.

Viața pe plantație în vremea coronei

Viața în vremea coronei cam șterge orice urmă de limite (pentru ale căror stipulări unii au murit, alții au luptat, unii au ieșit în stradă, alții s-au revoltat) între plantație și viața după ce se stinge lumina pe zisa plantație. E vorba de limitele dintre ceea trebuie să faci în fiecare zi ca să-ți poți asigura o lume interioară suficient de bogată ca să nu te scufunzi în disperarea monotoniei și rutinei și momentele când apuci să te bucuri de această lume interioară ignorând fericit restul.

Și am vrut să-mi păstrez zenuiala, asta v-o jur – iar eu nu prea jur cam nimic și pe nimic în viața de zi cu zi. Dar deh, acuma ne trăim viața în vremea coronei.

Pentru început, pot spune că e o viață obișnuită pe plantație, la fel ca în vremurile relativ normale când puteai să mergi cu metroul la muncă (pe alocuri chiar neaglomerat dacă poziția căpătată pe plantație îți permitea să ajungi la birou la ore mai târzioare așa, în jur de 10 dimineața), să pui mâna pe bancnote dacă era musai, să faci cumpărăturile fără să stai la coadă, dar gândindu-te la ce carte mai ai de citit când ajungi acasă, ce idei de gătit ți-au mai venit sau ce conversații de politică externă sau filosofie te mai așteaptă vineri seară, când ai voie să ieși de pe plantație vreme de două zile jumate, să faci ce vrei cu cine vrei.

Utopia asta a străinătății

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Înverșunare

Spiritul de toleranță pe care mi-l inspiră acum amintirea vreunei povești auzite în Spania s-a așezat mai târziu în sufletul meu, chiar la suficient de multă vreme după ce am început să ascult cu atenție. Dimpotrivă, țin minte că atunci când de-abia ajunsesem aici, și se simțea cumva vânticelul slab al crizei care urma să se întețească, aducând cu ea efecte economice și spirituale deopotrivă observam, simțeam și chiar mă încercau sentimente de înverșunare.

Totul a început când am simțit cu surprindere cum mă uluia megalomania unora dintre cei pe care îi cunoșteam, cum mă încruntam la auzul unei noi bârfe spuse cu reavoință neascunsă, când mă revolta minciuna, clădirea unei imagini false care acoperea ca un staniol adevărul brutal al unor înșelăciuni, când nu înțelegeam cum pot fi tolerate, ba chiar apreciate formal niște personaje care nu făcuseră decât să-și aroge un rol jucat, de altfel, cu destul de puțină iscusință, și un statut nemeritat.

Alegeri, alegeri, alegeri…

2015 va fi anul alegerilor în Spania. În primăvara, în toamna și în iarna acestui an pe care guvernanții l-au anunțat deja drept unul al schimbărilor și al îmbunătățirii iremediabile a situației economice, spaniolii vor fi chemați la urne pe durata unui adevărat ”maraton al sărbătorii democrației”. Sintagma nu-mi aparține; am auzit-o însă destul de frecvent de-a lungul anilor petrecuți aici, de fiecare dată când a avut loc vreun scrutin, tot timpul transmis pe larg de toate televiziunile. Alegerile au loc întotdeauna duminica – de aici primul sens al zilei de sărbătoare – însă probabil că sintagma se datorează atât firii în general vesele a spaniolilor, care găsesc multe și mărunte motive de bucurie, cât și sentimentului că, la o participare la vot care se situează în general aproape de 70%, oamenii chiar simt și cred că dețin puterea de a decide lucruri importante.

Povestea românilor din Spania

De când am început să scriu despre românii din Spania, am știut mereu că ar merita o abordare ambițioasă, care să acopere o întreagă realitate – cea a unui milion de oameni care trăiesc într-o țară de aproape 50 de milioane de locuitori. Se pot scrie pagini întregi despre viața românilor din Spania, despre greutăți și probleme, despre bucurii și inițiative, despre sărbători și tradiții, despre integrare și adaptare, despre timpul petrecut aici, despre evoluții, identitate sau închegarea unei comunități, despre metehne și aparențe.

Despre corespondențe și cum se clădește o meserie

În fiecare an, un profesor de la Universitatea Complutense din Madrid mă invită să mă uit în oglinda profesiei și să le țin studenților înscriși la cursul său, privitor la jurnalismul de agenție de presă, o prelegere despre cine, ce, când, unde, cum și eventual de ce în meseria de jurnalist. De fiecare dată mă roagă să vorbesc puțin la început, în semn de introducere, să le spun studenților câteva generalități, una, alta despre munca de corespondent de agenție de presă, cu un eventual personal insight legat de statutul meu de corespondent străin într-o țară străină, după care să îi las să îmi pună întrebări și să le răspund cu sinceritate. Singura parte la care trebuie să mă gândesc un pic înainte este cea de la început, pe care o pot dirija eu; restul e ca o montagne-russe de idei și păreri, întrebări și răspunsuri din care eu una ies epuizată, amuzată și încântată deopotrivă.

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this: