Șarada votului pentru răul cel mai mic

Asta cu votul dat răului celui mai mic, votul batjocorit și trădat de politicienii nerușinați și nefaști pe care îi tot are țara de mai bine de trei decenii e o șaradă de proporții kharmice. E cam ca în viață: cu cât îți vei coborî mai mult așteptările, cu atât mai pe măsură ți se vor înfățișa rezultatele. Ba mai mult: cu cât te minți mai frumos că nu ai de ales decât între două rele, și faci alegerea așa-zis rațională a celui mai mic, cu atât mai tare te dezici de orice urmă de demnitate pentru ca acest rău mai mic să poată fi cumva tras la răspundere. Căci dacă atât de jalnice erau așteptările din start, cum de te tânguiești acum că așa defilezi?

Că oamenii pot nutri speranțe, manifesta dorințe și avea așteptări, oricât de exaltate în dulce stil bovarian ar fi – asta este, să zicem, normal. Dar e și o trăsătură cât se poate de clară a unei societăți profund imature politic, care nu a atins majoratul intelectual în ciuda deceniilor scurse de la schimbarea de regim, care încă votează tătuci salvatori, care o dată la cinci ani îl ia în brațe pe „acum ori niciodată/croiește-ți altă soartă” și apoi se retrage în doina acceptării fără crâcneală a fatalității scrise deja în stele.

Când îți iei soarta în mâini, carevasăzică ți-o croiești, votezi liber cu cine consideri, susții un președinte după ce vezi filmulețe pe rețele în care apar oameni frumoși care vor o țară ca afară și care îți vorbesc ca într-o carte de self-help pe coloane sonore stimulante mai ceva ca în block-busterele americane, coerent e să-ți asumi și rezultatele votului atât de mult trâmbițat, atât de încurajat. Coerență înseamnă să asumi eroarea, să recunoști nu numai că te-ai înșelat, dar că ai făcut-o cosmic și că numai tu, alegătorul cu votul liber exprimat, ești cel de tras la răspundere. Nu te-a trădat nimeni, nu te-a batjocorit nimeni, nu te-a înșelat nimeni: politicienii erau acolo, îi cunoșteai, îi vedeai, îi ascultai, știai de ce erau capabili. Numai că atunci când ai ales răul cel mai mic, ai nutrit cumva extrem de jalnica speranță că hai că poate nu va fi chiar rău, că e mai mic, că hai că poate răul ăsta o să fie bine până la urmă.

Întotdeauna există și a treia și a patra opțiune, nimic nu sălășluiește doar în alternative, în alb și negru, în concepte reducționiste și tabere opuse între stânga și dreapta. Votul nu face excepție: nu e plebiscit, nu e da sau nu, nu e câh sau yay, nu e cu good guys sau bad guys. Simplificarea alegerilor, deciziilor, reducerea lor la fix două opțiuni (și nu mai multe, că gânditul prea mult strică) e o tactică politică veche cât lumea, tare bine asumată și perfecționată de tirani, dictatori și lideri mesianici/tătuci în general.

Am scris paragraful de mai jos acum șapte ani, sub impresia celei de-a enșpea lecturi a Eseului despre luciditate al lui Saramago, și DUPĂ ce societatea românească trecuse deja prin episoadele băsesciene ale lacrimilor, flăcărilor violete, sau batjocoririi statului de drept cu ieșirile de nepotism arogant.

România pare să fi trăit un cataclism politic și social major: după un an învolburat, în pofida tuturor estimărilor, așteptărilor, speranțelor sau chiar a resemnării inițiale, un președinte se pregătește să-și înceapă mandatul, împovărat deja de încrederea prea multor oameni. Aceștia i-au ușurat victoria, i-au construit-o și asigurat-o, însă în virtutea unei necunoscute ale cărei urmări nu au fost considerate previzibile. Iată deci declanșatorul schimbării majore, al cutremurului, al treierării binelui de rău, sau mai degrabă cel al exprimării simple și hotărâte între ce a vrut și ce nu a vrut un electorat. Dincolo de toate analizele și explicațiile sociologice, psihologice sau academice despre cum, de ce și mai ales de unde au avut românii puterea să se revolte la vot – după liniștirea apelor, rămâne un președinte. El este un președinte singur, pentru că așteptările sunt uriașe, pentru că drumul ce i se deschide este presărat cu necunoscute, pentru că nu mai are loc de dat înapoi și pentru că trebuie să facă lucrurile mai bine, să desfacă ce a fost rău și să refacă ce a fost prea puțin bine. Timpul și-a pierdut răbdarea pentru tinerii care au renunțat să mai aștepte și au plecat. Rămâne de văzut cum și cu cine va clădi din nou acest președinte singur.

Între timp, pare că timpul nici nu mai există, ce să mai zicem de răbdare. E o buclă, e ziua cârtiței, e cronica unei profeții bine cunoscute.