De când mi-a poposit în viață și în apartament, jaguarul (era o jaguariță pitică de dimensiuni minuscule și nici 500 de grame, un soi de șoricel-veveriță și nu făcea decât să arate că, la un moment dat, într-un viitor suficient de îndepărtat avea să fie feroce) nu s-a dezis de la misiunea pe care și-a asumat-o: patrularea casei, cercetarea fiecărui colțișor, observarea străzii și a tuturor celor care se găsesc pe ea în orice moment dat, pedepsirea (sau încercarea de a pedepsi) oricui mișcă în casă fără voia ei, și mai ales, fără să o fi informat din timp (nu că ar fi fost vreo diferență de abordare, dar așa, din principiu) și tot așa. În general, ideea de bază era că va face ce îi va trece prin căpșor, exact când îi va trece prin căpșor și cum îi va trece prin căpșor. Nu avea o ordine anume – cel puțin nu una pe care să mi-o fi împărtășit în prealabil.
La început, salturile cu potențial periculos erau efectuate fără urmă de calcul și cu toată bucuria și impetusul primelor încercări. De-ale tinereții valuri. Mama căzăturilor, loviturilor și nereușitelor ce au urmat au îndreptat-o spre cealaltă mamă, a învățăturii și, pe măsură ce treceau săptămânile, spre calcule mai serioase. La început nu ajungea la nenorocitele alea de plante cocoțate pe ultimul raft al bibliotecii, cărora le mai și mergea tare bine acolo. Zi de zi se pregătea, le privea, calcula, și renunța. Până în ziua în care și-a dat seama că lăbuțele din spate căpătaseră o arcuire mai intensă, odată cu luarea generală în greutate. Jaguar cu cap cum se făcea, prima săritură în sus pe perete i-a reușit din prima, așa că imbecilele alea de plante puteau considera că aveau zilele cu soare numărate.
Și tot așa, toate întreprinderile sale au urmat aceeași curbă. La început, nu știa cum funcționează plasa de țânțari pusă la ferestre ca să o împiedice să facă un salt peste abis, dar a stat și s-a gândit că ce naiba, ea nu e țânțar, și nefiind țânțar, are gheruțe și colțișori care pot fi puse se facă ceva util – în acest caz, ruperea plasei pentru a vedea și mirosi cum se cuvine lumea de afară.
Dacă înainte nu reușise să se suie pe dulapul de la bucătărie, mai târziu a izbândit și – bonus – a descoperit că borcanele și conservele de pe raftul de sus din cămară se mișcă și cad ca proastele pe jos doar dacă le dai un mic ghiont cu lăbuța. I s-a părut tare interesant și și-a promis să mai încerce și altă dată. Când a revenit la locul faptei, idioatele de borcane se adăpostiseră în spatele unor coșuri și farfurii care, prin natura dimensiunilor și a materialelor din care erau făcute, nu era chip să poată fi clintite. A tot încercat să le dea târcoale, să le ia prin prejur, dar nu a văzut niciun punct valid de intrare. A mieunat scurt în semn de protest, dar a decis aproape imediat că nu are timp de pierdut cu prostii și a revenit la numeroasele alte lucruri de făcut prin casă.
În scurt timp, aproape toate suprafețele din casă i-au devenit disponibile, așa că nu mai erau limite legate de ce putea să facă. Cuptorul electric stă în repaus pe fridiger? Se escaladează și se atinge tavanul cu lăbuța, în semn de verificare, să nu fie și acolo ceva ce poate fi înghiontit. Bambusul a scos rădăcini și frunzulițe noi în glastra din baie? Perfect, poate fi ros, mestecat, glastra trântită la pământ, apa vărsată pe acolo – care e problema? se evaporă, se usucă – apoi lăsat în pace, că e deja pe moarte. Pământul ficusului poate fi scormonit pentru a scoate pietricelele menite să împiedice tocmai scormoneala? Excelent, asta se poate face în fiecare zi, seara după lăsarea întunericului. Sacul cu nisip a fost lăsat nesupravegheat vreme de mai multe zile, cu acces liber și nerestricționat în absolut niciun fel? Asta nu e rău, căci sacul poate fi spart, nisipul scormonit și apoi lăsat să se scurgă ușurel pe podeaua din baie într-o zi când nu e nimeni acasă, ca să fie surpriza intensă când revine cineva acasă.
Și tot așa: jucăriile aruncate peste tot prin casă, de îți poți rupe noada pe întuneric, mingiuțele ascunse strategic prin colțuri numai de jaguar știute, de scos exact când este nevoie, adică noaptea la 2, pentru că sar și fac zgomot, patul făcut se poate desface în doi timpi și trei mișcări, ușa de la casă poate fi asediată și pândită, astfel încât să reușească o zbugheală scurtă (vizită-fulger prin alte țări) pe coridor până la ușile vecinilor, reprezentantul speciei umane care are grijă de ea poate fi atacat fix când are ședințe video sau ore online și nu când stă liniștit și citește.
Nu, asta nu. Când se așează specimenul omenesc pe canapea să citească sau să privească un film, trebuie să aibă grijă să: se acopere cu pătura preferată a jaguarului, pe care aceasta își trage sufletul, își face igiena, toarce și apoi adoarme; nu care cumva să se ridice sau să-și schimbe poziția; țină suficient de departe cana cu ceai fierbinte căci, încă nu știe de ce, dar nu prea îi place; facă bine să revină rapid sub pătură și la datorie dacă, hai, trebuie să se ducă la baie, căci altfel privirea stăruitoare și adormită a jaguarului va urmări parșiv vinovata cât e nevoie, până la revenirea la ordine.
În cazul în care specimena omenească s-a ridicat ca să facă baie sau ca să se ducă la somn, este de datoria jaguarului să o urmărească cu atenție, să vadă ce face, să îi sară în brațe când se demachiază sau își scoate lentilele de contact, să îi atace părul lung când îl piaptănă, să îi atace picioarele când au nerușinarea de a se băga în baie, dar și când ies din baie și sunt înșosetate, precum și când se urcă în pat. Odată lumina stinsă, sclipirea din privirea jaguarului nu se stinge până ce nu vede clar, cu dovezi, că nu mai e nicio mișcare pe acolo, că nu mai e, practic băgată în seamă. La un moment dat, în noapte, specimena va observa că nu se poate mișca, nici trage pătura pe ea, căci deranjează jaguarul, acum băgat sub plapumă și dormind liniștit cu lăbuțele pe pernă.
Dimineața, dacă pârdalnicul de deșteptător sună când încă e întuneric afară, jaguarul își privește specimena cu reproș și ochii mijiți de somn, dar apoi se întinde un pic și sare jos din pat, căci știe că o așteaptă deschiderea ușii frigiderului și o nouă zi la orizont, plină ochi cu lucruri de făcut prin casă.
Acestea fiind trăsăturile de caracter ale jaguarului, cu care m-am obișuit căci, deh, noi, oamenii, suntem sclavii rutinei, nu mică mi-a fost mirarea să descopăr că jaguarul are și inimă. Cum arată inima jaguarului ocupat cu toate cele ale casei, menționate mai sus? Sau mai bine zis, cum se manifestă inima jaguarului? Cu mare grijă.
Am avut și eu, ca omul, o mică răceală, combinată cu niște urechi înfundate de pe avion, care mi-au dat vreo 3 zile de amețeli și lipsă de echilibru, de nu mă puteam ridica din pat fără să nu mă țin de pereți. Cum nu puteam trimite jaguarul la farmacie, mi-am dorit numai să nu spargă nimic prin casă până când îmi trecea vertijul. Inima jaguarului s-a arătat cu grijă, spuneam, pentru că, nu numai că nu a spart nimic, nu a înghiontit niciun borcan, nu a tropăit niciun minut, nu a atacat pe nimeni, dar dacă nu mă ridicam să-i dau de mâncare nici nu mi-aș fi dat seama că e pe acolo. Nu știu ce făcea, dar nu se auzea, nu se simțea, nu nimic. Asta în prima zi. Din a doua zi, am început să o simt cam tot timpul în pat, mirosindu-mă și pupându-mă, torcându-mi sau stând țanțoșă la mine în brațe. În a treia zi, cum a văzut că mă mai întremasem, a început să-mi aducă mingiuțele și jucăriile în pat, doar-doar mi-aș reveni jucându-mă cu ea. Cu mingiuca între fălci, mă privea cu o moacă de copil lăsat singur în curtea școlii.
Situația a continuat în același stil și în zilele următoare, iar acum e încă pace în casă. Se joacă moderat și cuminte, cam cum ne cereau nouă părinții, să ne jucăm fără să facem gălăgie și fără să deranjăm vecinii, nu pare să se mai agațe de și să se dea uța pe perdelele din sufragerie, nu mai sunt urme de lăbuțe în noroi pe peretele din spatele ficusului, continuă să vină după mine peste tot prin casă, dar mă pot da liniștită cu cremă (suspectez că așteaptă să aplic crema, ca apoi să aibă ce linge de pe fața mea, dar, în lipsă de probe, nu îndăznesc să formulez vreo acuzație) și cam atât… e cam liniște. Știu, liniștea asta nu anunță de obicei nimic bun, însă deocamdată, eu mă bucur că felina e dotată cu suflet și că pare să simtă chestii, atât cât poate a ei inimă de jaguar.
Nefelibata 