Despre ispita generalizărilor odioase

Se fac în toamna asta șapte ani de când m-am văzut nevoită să fac față unei rupturi profesionale de pe urma căreia am învățat, până la urmă, mai multe decât am pierdut, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-o profesie care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Acum șapte ani chiar credeam că meseria sau jobul poate fi și pasiune; acum știu că, oricât de mult ți-ar plăcea ce faci, atunci când o faci, în cele din urmă, ca să poți plăti, printre altele, lucruri din astea lumești, cum ar fi chiria, lumina și mâncarea, ei bine, atunci parcă nu mai e chiar pasiune pe de-a-ntregul.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, sau să apuci să-ți strângi lucrurile, la un moment dat te calmezi un pic și ceri explicații.  Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd — căci merită să se regăsească la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările plăsmuite și aparent fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit.

Acum mă preocupă, după ce am tot încercat s-o înțeleg, ispita reducționistă a generalizării, împerecheată fără stat prea mult pe gânduri cu lehamitea de țară în general și de munca la stat și sectorul public în special, asezonată uneori cu decizia stabilirii în străinătate și adoptarea convingerii ferme a ca la noi la nimeni și uite ce bine și diferit merg lucrurile prin alte țări, ce înseamnă civilizația. Deși nu am simțit niciodată această ispită, nici acum, și cu atât mai puțin atunci, cu aproape șapte ani în urmă, pentru mulți, chiar privind din afară, pare să fie un pas logic și care ar fi menit să explice sau chiar să justifice multe. M-am lovit atâta de fatalismul ăsta mioritic, nu numai de supunere în fața a ce ți-e scris (cu varianta ne merităm soarta, politicienii și vedetele), ci și de autocritica superficială și enervantă din cauza repetiției și de desconsiderarea de sine prin extrapolarea unor tare nu numai la întreg poporul, ci la fiecare dintre toți oamenii lui în parte, încât de multe ori m-am întrebat dacă nu tocmai asta provoacă imaginea proastă de care se jelesc unii.

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce literal cu „comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu cred că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, uneori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu înțeleg vorba asta mai bine așa: comparațiile nu ajung să fie uneori un pic nesănătoase? Căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, deciziile pe care le luăm și vorbele pe care le spunem ajung să nu mai aibă nicio perspectivă.  

În România, un fost secretar de stat, medic cu experiență, e înjurat mișelește și ordinar la eliberarea forțată din funcție, determinată de complicate ițe politice. În Spania, unui candidat la șefia guvernului regional din Madrid, ministrului de interne și directoarei jandarmeriei le ajung prin poștă, acasă, plicuri cu gloanțe și scrisori personalizate, de amenințare cu moartea. În ambele cazuri, concluziile generalizatoare sunt două. În primul rând, evident că sunt irelevante motivele acestor erupții de instabilitate și că nu au de-a face cu dezacordul în treburile publice. În al doilea rând, că peste tot în lume sunt oameni instabili mental, needucați, disperați, grobieni, furioși, frustrați, sau care, pur și simplu, se simt bine înjurând sau făcând rău de orice fel. Nu văd rațiunea încercării de a extrapola comportamentul din România la întreg poporul, sau la a explica astfel dezamăgirea și sentimentul învingerii pe care îl au, probabil, unii dintre românii care au ales să revină în țară, doar ca să le fie frustrată orice încercare de schimbare, creștere, îmbunătățire.

La moartea prințului Filip al Marii Britanii, un comentariu la o postare a unei agenții de presă din România îi solicită acesteia să blocheze măcar temporar opiniile unora dintre cei care, petrecându-și viața pe Facebook, s-au gândit că e o bună ocazie să insulte familia regală (nu mai știu acum dacă a României sau a Marii Britanii), autoarea comentariului regretând nemuritor și rece faptul că face parte din acest „popor nevolnic” care nu e în stare să respecte durerea unei familii. În Spania, când a izbucnit scandalul monarhului onorific care a primit zeci de milioane de euro drept comisioane pentru înlesniri afacerești în contracte cu statul, unii s-au gândit că e mai ușor să-și îndrepte oprobriul asupra fiicelor adolescente ale regilor în funcție (nepoatele primului), cu atacuri demne de un cyberbullying școlar pe rețelele sociale, ca la carte. Din nou, concluzia generalizatoare la care ajung e că peste tot sunt oameni care au convingeri intelectuale antimonarhice suficient de strâmbe încât să considere că e în regulă să te iei de o familie care își plânge mortul sau de niște adolescente, copile, până la urmă, doar pentru că s-au născut în familia regală. Aici, iarăși nu văd unde e nevolnicia specifică unui întreg popor anume. 

Umbla vorba prin România că pe posturile bine plătite din companii de stat și private deopotrivă ar intra numai beizadele sau cunoscuți ai unor cunoscuți, prieteni ai unor prieteni, și că dacă nu cunoști pe nimeni, nu ai nicio șansă. Recent, am cunoscut aici o tânără spaniolă de vreo 20 și ceva de ani care vorbește perfect engleza, are studii de marketing, dar nu are pic de experiență. A fost angajată, grație cunoștințelor tatălui, general în rezervă, la o importantă companie de stat, pe un post de directoare de marketing.

Acum 14 ani, la nici 25 de ani, am intrat în urma unui concurs public și a unui interviu într-o instituție de stat în care nu cunoșteam pe nimeni, în care părinții mei intelectuali (mama bibliotecară, tata inginer) nu cunoșteau pe nimeni. Peste un an, s-a ivit un nou post, am dat un concurs intern, l-am luat, și am fost trimisă în străinătate, unde mi s-a înnoit mandatul în fiecare an, vreme de alți șase ani. Stimabili membrii ai comunității românești din Spania m-au întrebat direct și fără ocolișuri cum de am ajuns eu așa de tânără pe un așa post și sunt sigură că nu m-au crezut câtuși de puțin când le-am spus prin concurs, pariez că au căutat să vadă nepoata sau fata cui oi fi fost. Acum șapte ani (când cu ruptura), tot în Spania, am început prin a lucra part-time în trei locuri odată pe salariul minim, mi s-au ivit noi șanse an de an, am parcurs alte etape, am ajuns coordonatoare de program academic într-o universitate privată și în timpul liber mi-am luat și doctoratul la o universitate publică.

Cum ar veni, caz ca la carte de: atunci când viața îți închide o ușă îți deschide o fereastră, sau mai neaoșul orice șut în fund e un pas înainte.

Cred că morala acestor povestioare nu trebuie să fie legată neapărat de micile invidii sau frustrări personale, uneori chiar naturale și care, de altfel, există peste tot și pe care le simt oamenii de peste tot, ci mai degrabă de faptul că oriunde poți avea șansa reușitei pe meritele personale, așa cum oriunde pot fi oameni care au șanse mai bune, pe merite împărtășite cu familia sau cunoscuții.

Mi-aduc aminte că după tragedia de la Colectiv, în ziua imediat următoare, cuiva i se reproșase că nu anulase nu știu ce live pe Facebook, la care inițial erau așteptați și unii dintre cei care se aflaseră în club cu o noapte înainte. Respectivul organizator susținea că nu poate anula evenimentul la care muncise atâta vreme și doar modifica lista invitaților, pe principiul brutal și crud potrivit căruia viața merge înainte. Acum un an, în plină pandemie, făcea valuri pe rețelele sociale, de data asta în Spania, înregistrarea unei conversații între două colege de apartament: cea care se îmbolnăvise de Covid primise un ultimatum să elibereze camera pe care o ocupa, pe motiv că le punea în pericol sănătatea – și viața – celorlalți chiriași. Cu acest exemplu, chiar că e evidentă generalizarea: insensibilitatea, indiferența la adresa suferinței altora, lipsa de solidaritate fie și doar emoțională, până la urmă, nesimțirea și egocentrismul, sunt peste tot aceleași, pentru că sunt general umane.

Reacția la știrile despre judecători care primeau mită sub formă de găini și slănină în România a fost tare asemănătoare cu cea apărută la vestea unei foste prefecte a Madridului (care ulterior s-a văzut nevoită să demisioneze pentru că diploma ei de master era falsă și falsificată) care a fost prinsă cu o cremă furată din supermarket. Ca două fuste cu model identic, dar de culori diferite: e o diferență de nuanță — nu de gravitate.

Într-o țară, ne îngrozim de ce condiții de viață și muncă suportă niște muncitori de origine asiatică; într-alta, un șef de fermă fuge după ce îl abandonează la ușa celui mai apropiat spital pe un angajat care muncea la negru și fusese răpus de cădură.

Ce diferență este între un sat care se mobilizează împotriva a doi brutari care muncesc cinstit în România, dar sunt din Sri Lanka, și un grup de profesori de engleză de pe Facebook în care mi s-au transmis injurii și asocieri cu prostituția și hoția pentru că predau engleza în Spania, dar sunt din România? E o diferență de… ? De poveste, probabil, căci de concept, de comportament general uman (nu în sensul că toți suntem la fel, ci că peste tot apar astfel de comportamente și mentalități, și nu sunt nicidecum monopolizate de un popor sau un grup anume de oameni, fie ele bune, rele) nu.

Îmi aduc aminte că anul trecut, când lucram de zor la ultima versiune a tezei despre identitate culturală, citeam și reciteam ziare românești din Spania, de unde reies, direct sau indirect, tot felul de definiții ale românului, văzut ca personaj generic, și delimitat abstract de limbă și trecut istoric, dar mai ales de cetățenie, de apartenența la o comunitate, un stat, în cazul ăsta. Citesc și aflu că suntem într-un anumit fel, ne lipsesc unele lucruri, ne depășesc altele, suntem patrioți, nu suntem patrioți, ca la noi la nimeni, mândri că suntem români, rușine de rușinea altui român, suntem imigranți, suntem cetățeni europeni, România e într-un anume fel, simțim emoții sau nu simțim nimic vizavi de țară, suntem ramura unui copac cu rădăcinile rămase acolo sau frunza dusă de vânt peste mări și țări, ne merităm soarta (tot nu mi-e clar care e acest destin meritat la comun) și politicienii, avem cu cine ne mândri atât acasă, cât și peste granițe. Și tot așa — departe de a fi epuizat definiția.

Se spune că în decurs de șapte ani fiecare celulă din corpul omenesc s-a înnoit complet, și că după cel puțin șapte ani, nimeni nu mai este la fel, orice om s-a schimbat într-atât, încât este practic o cu totul altă persoană. Probabil că la bază e pe undeva o bucățică de adevăr demonstrat științific care a ajuns sub forma asta la profani, dar eu aleg să păstrez esența. Am făcut acum recurs la această metodă a lucidității după șapte ani pentru că nu mai sunt aceeași și pot privi multe la rece, ca și cum m-aș fi dat un pas în spate ca să capăt perspectivă.

Pentru oamenii — hai să zic obișnuiți, în sensul că nu sunt nici persoane publice, nici politicieni, nici vedete —  comparațiile legate de identitate, limbă, cultură, civilizație, istorie nu-și au rostul, sunt nesănătoase la nivel individual, dincolo de conotații științifice sau exerciții intelectuale. Suntem ceea ce facem, ceea ce gândim și cum acționăm, ce spunem și ce simțim, ce citim și ce ne interesează, cum reacționăm și cum judecăm ca indivizi, nu ca popor sau membri ai unei comunități — și nimic din toate astea nu poate fi împachetat sub o etichetă. Fiecare își scrie propria poveste.