Eso de quedar bien

No obstante, éso de quedar bien se ha convertido en algo lamentablemente superficial, insustancial y frívolo cuando se trata de ciertas cosas, algunos hechos y varios fallos. Todos – y son muchos – los que entran en la categoria de estas pequeñas cosas que no se hacen. Porque si se hacen, ya no se trata de un desacierto, de una divagación, de algo que pueda ser reparado. Una mentira, un engaño, una omisión de la verdad, un piropo falso o una promesa incumplida no se pueden deshacer. De entrada, no se hacen.

No es más que una forma de mentirse; de engañarse y fingir unas apariencias que no sirven para nada; de mantener un falso nivel de confianza; de asegurarse de que uno no se convierta nunca en el objetivo de la ira de nadie.

Una ex-pareja que quiere tener una relación amable después de haber engañado, mentido y disfrutado de ello; una persona que recuerda sus amistades aparentemente preciosas solamente cuando le conviene; un empleado que detesta su trabajo tanto como a sus superiores, pero que siempre les sonrie y declara su amor al arte del trabajo desempeñado; un jefe para el que sus subordinados no son más que medios para alcanzar las metas contables de la empresa, siempre deshechables, pero para los que no ahorra las palabras de excelencia.

De hecho, se trata de una debilidad; carencia en fuerza por admitir y asumir la verdad; falta de valor en aceptar la falsedad.

Continue reading “Eso de quedar bien”

Utopia asta a străinătății

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Continue reading “Utopia asta a străinătății”