Los aplausos que dan pavor

El primer día fue emocionante – lo confieso abiertamente. Sólo con pensar que tú estás aprovechando la tranquilidad y seguridad de tu hogar para protegerte, mientras que otros van a trabajar, y además muchos voluntariamente, para luchar contrarreloj con un virus, arriesgando sus propias vidas por vocación profesional, bueno: todo esto tiene que emocionar.

Personalmente, sólo pude asemejar la situación con la de hace nueve años ya, cuando el desastre de Fukushima nos hacía llegar noticias horrorosas sobre una parecida lucha contrarreloj de los trabajadores de la central que se habían quedado atrás, tratando de paliar los efectos de la radiación. En aquel momento recuerdo que pensé, como todo el mundo: pero esa gente ya sabe que va a enfermar, que se van a morir, y allí siguen, sacrificándose.

No pongo en duda el sacrificio del personal sanitario de España – pero sí la motivación de los que salen en los balcones cada noche. A mí me dan pavor.

El primer día fue emocionante.

El segundo día, empezaron a ovacionar como pidiendo un encore en una obra de teatro.

El tercer día, escuché silbidos – de reconocimiento, claro – como en las pocas ocasiones que fui a ver un partido de fútbol. Es decir, como en un estadio.

El cuarto día, me llega en uno de los grupos de WhatsApp ya petados con memes y vídeos del confinamiento y del “cómo me aburro en casa” un llamamiento de profesionales de apoyo a las personas con discapacidad que piden respetuosamente a la gente que desde los mismos balcones-estadio les insulta e increpa – que deje de hacerlo. Piensen ustedes, se apunta en el llamamiento, que, si ven a alguien andando por la calle con apoyo, será porque esa persona recibe una ayuda terapéutica necesaria, y son las fuerzas de seguridad desplegadas en las calles quienes deciden quién debe o puede estar allí. Estos profesionales también están trabajando; ellos también se están sacrificando y exponiendo a la infección, también por vocación. ¿A ellos quién les aplauda u ovaciona cada noche?

Continue reading

Viața pe plantație în vremea coronei

Și am vrut să-mi păstrez zenuiala, asta v-o jur – iar eu nu prea jur cam nimic și pe nimic în viața de zi cu zi. Dar deh, acuma ne trăim viața în vremea coronei.

Pentru început, pot spune că e o viață obișnuită pe plantație, la fel ca în vremurile relativ normale când puteai să mergi cu metroul la muncă (pe alocuri chiar neaglomerat dacă poziția căpătată pe plantație îți permitea să ajungi la birou la ore mai târzioare așa, în jur de 10 dimineața), să pui mâna pe bancnote dacă era musai, să faci cumpărăturile fără să stai la coadă, dar gândindu-te la ce carte mai ai de citit când ajungi acasă, ce idei de gătit ți-au mai venit sau ce conversații de politică externă sau filosofie te mai așteaptă vineri seară, când ai voie să ieși de pe plantație vreme de două zile jumate, să faci ce vrei cu cine vrei.

Unii dintre mai fericiții zilieri supracalificați ai secolului 21 au ajuns chiar la un asemenea nivel de sănătate mintală că se puteau bucura în pace că, după peste 15 ani de supraviețuit în câmpul muncii în trei țări europene și în tot atâtea domenii de activitate, creierul lor a învățat să se deconecteze total și să nu piardă nici o secundă în plus procesând informații legate de munca de a doua zi.

Ce mai, înainte de corona, plantația era plantație, munca rămânea acolo și nu îți rămânea decât să te gândești la ce mai poți face în timpul liber (nu cred că acest loisir care sună așa frumos în franceză, că nu am vrut să-l evit, a fost vreodată mai plin de semnificație ca acum) pe care ți-l asiguri cu garanții – se părea – pentru că muncești șapte ore pe zi cu spor și voie bună. Viața în vremea coronei cam șterge orice urmă de limite (pentru ale căror stipulări unii au murit, alții au luptat, unii au ieșit în stradă, alții s-au revoltat) între plantație și viața după ce se stinge lumina pe zisa plantație. E vorba de limitele dintre ceea trebuie să faci în fiecare zi ca să-ți poți asigura o lume interioară suficient de bogată ca să nu te scufunzi în disperarea monotoniei și rutinei și momentele când apuci să te bucuri de această lume interioară ignorând fericit restul.

Ei bine, aceste diferențieri devin invizibile de când cu telemunca. Chiar dacă plantația își desfășoară activitatea într-un domeniu în care aceasta se poate continua fără probleme de acasă, cu un laptop, un telefon mobil și sfântul internet (ferească cine-o fi să ni se taie netul), lucrurile nu stau strălucit.

Continue reading

Inglés B2 con temario a 100€

La primera vez que un alumno me comentó que se dice por allí que hay un cierto número de temas en la parte de Writing de un examen oficial de inglés y que talvez podríamos trabajar estos temas en concreto durante las clases, pensé que se trataba de un gran malentendido.

En un segundo capítulo, una alumna me preguntó en clase si tengo conocimiento de la validez de unos 10 temas de la parte de Speaking que una señora le ofreció vender en un grupo de Facebook por 100 euros.

La tercera parte baja el telón sobre una perfecta escena de teatro del absurdo. Una profesora me cuenta que verás… sus alumnas del grupo de preparación del C1 están en un grupo de Facebook. Oh, boy! —se me escapa. That´s what I thought —me comenta la profesora; y sigue: que sus alumnas que están en ese grupo de Facebook se han enterado que en la parte de Reading del examen toca uno de tres textos sobre (en este orden): los osos panda, Singapore y algo sobre los micro créditos. Y que si por favor ¿podríamos preparar estos temas, con vocabulario específico? Ah, y por cierto, ¿no habría una lista de vocabulario para exámenes oficiales?

La curiosidad me pica.

Continue reading

What One Can Learn from Teaching

There is this book I have been reading, The Death of Expertise, whose pompous subtitle The Campaign Against Established Knowledge and Why it Matters initially made me think it´s going to be an <<unputdownable>>. The author argues that in times when everybody not only has an opinion, but that opinion also has to be respected as such by everybody else, here we are facing the situation where the lines between fact and opinion are awfully blurred and even more so, knowledge is something everybody has, on any topic whatsoever. Tom Nichols defends the expertise and experts, making a pretty convincing point that by sheer definition, it is that difficult to be an expert on any given field as it is easy to be the superficial owner of some very questionable degree of knowledge you can force on others to respect under the newly discovered virtues of tolerance and individual freedom of opinion. He blames among other factors the (American) higher education system that grants more people than ever access to a degree, thus invalidating the differentiation that the name itself bears. Okay, all good so far, at least good enough to keep reading. But then he goes on and says something that falls within the lines of downright shaming teachers who claim “I learn as much from my students as they learn from me”. He explains that “with due respect to my colleagues in the teaching profession who use this expression, I am compelled to say: if that´s true, then you´re not a very good teacher“.

Well, I beg to differ. This is when I do put down the book and can´t help but think that is not at all accurate. Leaving aside the “very good teacher part” — an utterly subjective matter of opinion nonetheless which asks for an entirely different conversation about peer review and student feedback (the author also argues in a bit of a questionable way that student evaluation is too subjective to be reliable enough) and the relevance and relativity of both when it comes to assessing educators — I do feel that I learn a lot from my students.

Continue reading

When Hate Catches You Unaware

When I first decided to share my first post on several Facebook English teaching groups, little had I suspected I was already on a bitter path. The kind of path that you find yourself on when you ask for opinions and what you get is an open personal attack based exclusively on where you were born. One could also say I was looking for it, just by being there.

Did I not know there are people who still think like a century ago when it comes to language, race, culture or religion? Did I not at least suspect that there are people who are still willing to use nationality or birthplace to label, judge and condemn all at once? Did I really expect to have a decent conversation, however controversial? Absolutely. What I never intended was for a question about the appropriateness of teaching English as a non-native speaker or what and how native speakers feel about sharing a profession with non-native counterparts to lead to aggressive verbal attacks from some of the former.

However annoyed a native English speaker might have felt when reading my question, did that even begin to justify my being called “you and your people are the scourge of Europe and nothing will get the smell of campfire out of you”? Did that somehow explain my receiving private messages with pictures of poorly dressed people in front of an ATM, allegedly trying to rob someone and supposedly sharing my nationality, only to help make the point that my countrymen know nothing better than stealing as if that were somehow a fact? Did my question actually justifiably provoke people to lash out on my English accent, even though they had never heard me speak? Did that somehow logically result in a discussion about the wrongs of immigration, the reasons some voted for Brexit or what a mistake the EU was?

Continue reading

Mai puțin de cinci secunde

Sub 5 secunde. Atât timp de emisie la oră de maximă audiență a acordat televiziunea publică din Spania faptului că ultrașii aflați pe Arena Națională nu au respectat minutul de reculegere de la meciul România-Spania din cadrul calificărilor la Euro2020.

Pentru jurnaliștii spanioli – nici mai buni, nici mai proști decât alții sau, în speță, decât cei români – faptul că versiunea românească a hooligans ori nu a înțeles de ce se păstra momentul de reculegere, ori pur și simplu a ales să nu-l respecte pentru cine știe ce motive dubioase a fost considerat profund nesemnificativ și alăturat faptelor diverse sau cel mult exotice, cu care să acopere ultimele secunde ale unui reportaj sportiv.

Mai importante li s-au părut jurnaliștilor spanioli detaliile unui meci care până și mie mi s-a părut emoționant în reluare. Au consemnat pe bună dreptate toate fazele în care portarul român a salvat echipa în momente de infarct sau câți nervi le-au provocat românii adversarilor, în special după golul marcat de români în repriza a doua, și cât de mult s-au luptat spaniolii să mențină scorul în favoarea lor, ca să culeagă încă o victorie, și nu doar un egal, care să îi mențină în fruntea clasamentului grupei.

Ei bine, cam pe aici se sfârșesc toate cunoștințele mele despre fotbal, inclusiv cele de vocabular specific.

Ceea ce nu încetează însă să mă surprindă este ușurința și deschiderea de neînțeles ale unor compatrioți care au ales să acorde interpretările cele mai profunde unui astfel de fapt divers. Acțiunile unui grup restrâns de oameni care simt că trăiesc cu sau pentru fotbal, care există peste tot în lume, care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alții, au ajuns astfel să capete implicații legate de percepția românilor în afara țării, greutatea politică a României pe scena internațională, necesitatea sau posibilitatea mult-invocatei ”schimbări” (a țării, a poporului, a clasei politice ori a votanților – asta încă nu mi-e clar), delictele comise de unii etnici în Occident, rușinea sau scârba pe care mărturisesc că ar simți-o cei din afara granițelor față de cei de acasă. Ba am citit chiar un titlu care indica ceva despre ”semnele unei involuții culturale” – și evident că am renunțat să-mi continui lectura, căci am simțit că firul logic era mult prea întortocheat.

Lipsa de respect a ultrașilor galeriști români față de suferința și durerea fostului antrenor al Spaniei, pe care echipa lui națională a vrut să le consemneze înaintea meciului din România au căpătat proporții de epopee lirică pe rețele sociale: am ajuns să citesc că ”iar ne-am făcut de rușine în străinătate”, ”de asta știu spaniolii doar că românii fură cupru sau nu au dinți în gură” ”ce durere, ce mizerie”, ”mi-e rușine să dau ochii cu colegii spanioli”. Nu știu câte valuri de autocritici digitale au curs în România, multe sub sloganul generic “vaaaai ce rușine, ce greață, ce needucați suntem”, dar de multă vreme mă tot întreb dacă fatalismul mioritic și autocritica asta bâzâitoare, superficială și care izbucnește cu cel mai insignifiant pretext nu constituie exact motivele pentru care unii simt rușinea asta generică ori de câte ori cineva, oricine, cu același fel de pașaport, face ceva reprobabil.

Continue reading

No, Not, and None. So Which Is It?

Negatives are tricky in any language, and apparently all the more so in English. But they shouldn´t be; at times, it´s just because English is all over that some of its simplest uses turn into headaches.

No and not are two of the most common English words to express negation. And it´s as simple as this:

Continue reading

How to Say 0 in English

Spoiler alert: this is a text for all those who still believe English is simple because it has no overly developed vocabulary. To them and everybody else I suggest you take one simple item of vocabulary – the number 0 for instance – and try to think of at least three ways of saying it. Here is a hint for you: there are more than three.

Continue reading

All the Love for English Past Tenses

The English language has something as romantic as an unreal past. What is that – a past that is not real? Is it because it never happened? Never will? It´s actually a down-to-earth grammatical term and it refers to situations that are not real, because did not happen. But the beauty I still see in it is the distance the past manages to encompass.

Only it´s not the distance in time the past usually sets, but the distance from reality, from things that actually did happen.

The unreal past is often used in conditional sentences or in situations that express wishes or regrets. Broken down, it´s the use of past tenses – past simple and past perfect mostly – for hypothetical situations that might exist at some point, but did not yet.

Continue reading

Learning English: Do You Need a Teacher or a Native?

<<You cannot possibly teach English if you are no native; maybe you can explain grammar rules, theoretical phrasing and irregular tenses, but only a native can really teach the spoken, common, salt-of-the-earth, real language; English belongs to the native-speakers>>

My guess is some of the above is all too known to many teachers and learners of English alike, and unfortunately, it all comes down to a question of belief. That is, not based on any provable evidence from reality. And that is truly sad because most often than not, human beings are prone to embrace fiction, creativity, art, originality and then some more – but this suspension of disbelief is many times not even tolerated when it comes to teaching languages.

So basically, we are all too willing to accept the reality in a science-fiction movie, the love story of a power couple in showbiz, or even the given interpretation of the most beautiful impressionist painting – but when it comes to teaching languages, we know for sure that only native speakers can do it. It’s like a treasure that only natives have access to, a longed for good that only natives should be allowed to share, an earthly possession that only natives know how to use.

Continue reading