El lado del asalariado

Todavía me faltaba por descubrir un libro parecido, pero escrito desde la perspectiva del empleado que quiere compartir su experiencia, desde una posición medianamente objetiva, basada en contar los hechos, comentar el porqué de las críticas, explicar su razonamiento y hacerse escuchar y tener en cuenta. Es lo que falta para tener el cuadro completo: los directivos y los asalariados hablando, más allá de los convenios colectivos y los acuerdos sectoriales. La conversación pendiente que tiene que ocurrir.

Continue reading “El lado del asalariado”

How Long Since Last Cried

It was just crying, and as I couldn´t stop or somehow foresee when the next wave would overtake me, and possess me, and I was thinking: how long since I last cried. I couldn´t remember when had been the last time I had cried. I couldn´t place the moment in the last couple of years. There had been years. Years since I hadn´t shed a tear. Did this mean I had had no reason to? That my life had been empty of sadness or madness or hurt or frustration? Or that I had no more excuses to? That I had made the best decisions, and everything was running smoothly and as it was supposed to?

A week? A month? A year? Can´t remember?

And if couldn´t remember, did that mean being fortunate, since there was no reason to, hence bliss?

When I was younger, I used to think that I had never seen the men in my life (my father, my brothers, or the occasional boyfriend) cry and I was wondering how that was, what that felt like. When asked, they said that even if many times they were sad or mad, the tears just wouldn´t come. I kept pushing, asking, and trying to find the logical process: why they didn´t/couldn´t cry, yet I was so ready to, whenever I felt really sad, or frustrated, or mad, or watched a movie or read a book whose story I could sometimes relate to?

When I was in high-school and even later on, with all the emotional little dramas – boyfriends, break-ups, dating, but also fights with parents or friends, or because of things just not really turning out as expected – crying was somehow a release to me, yet not really a habit. But I did know that after crying, after the exhaustion of shedding tears, there came some peace, some quiet and calm, even some lucidity on the subject matter of said tears. I didn´t look for them, but somehow, after all the welling up, after drying out all the tears, there came a point when there was something to be done, a decision to make, so as to not have any reason to cry again.

And then a few days ago I lost a life long companion and I started crying again. It was that kind of crying that just engulfs you when you least expect it, when you think of something from back when, or when you see or do something that reminds you of, or when you realize you don´t have to do this anymore, because, or when you just talk or think of. So it was not the crying that I used to do when I felt mad or sad, frustrated or broken-hearted. It was not the crying that asked for a solution, for a decision to be made, for a conclusion to draw afterwards.

Continue reading “How Long Since Last Cried”

Cărțile (II)

Pasajes își revendică numele de la înțelesurile profunde și numeroase ale cuvântului, atât de asemănător cu cel românesc: sunt pasaje din cărțile care îi umplu rafturile, sunt pasajele văzute ca treceri dintr-o cultură în alta, sunt pasaje ca alei de comunicare dintr-un colț al lumii în altul, prin intermediul limbilor și, mai spun librarii de la Pasajes, sunt pasaje văzute pur și simplu ca acele coridoare neîncăpătoare ale librăriei, încadrate de rafturi de sus din tavan până jos la podea, umplute de cărți, cărți, fără încetare cărți, cărți fără număr.

Un proiect cultural personal pentru o tânără germană (pe atunci) stabilită la Madrid la sfârșitul anilor 90, recent căsătorită cu proprietarul uneia dintre cele mai apreciate edituri spaniole, specializate pe diverse ramuri științifice , pe lângă eseistică și filosofie: așa a început povestea librăriei Pasajes din Madrid. Nici tânăra nu mai era chiar foarte tânără, nici povestea ei sau a apariției librăriei Pasajes din Madrid nu reprezintă mai mult decât o adunătură de frânturi de informații greu de verificat din surse sigure.

Ideea unei librării specializate pe cărți în limbi străine nu a fost complet nouă. Tânăra germană pusese pe picioare cu puțin timp înainte și librăria germană din Madrid, și, în lipsa unei ocupații, decisese să cumpere localul unei foste librării de carte engleză care tocmai își închidea porțile în vara anului 1999, profitând astfel de faima și vadul deja create. În capitala Spaniei, o librărie al cărei fond general de carte să fie în alte limbi, dar și în spaniolă, nu era așadar ceva complet nou nici măcar acum douăzeci de ani.

De când am ajuns la Madrid, am putut găsi acolo cărți în aproape orice limbă a lumii. Dacă nu e la raft, orice carte poate fi comandată și adusă la librărie din aproape orice colț al globului, căci librarii de acolo lucrează direct cu distribuitorii și furnizorii străini. Pentru cititorul avid de cărți în limbile lumii, are farmec gândul că teoretic poți avea în mână o carte în română sau vietnameză în același loc în care îi poți găsi pe autorii americani contemporani sau pe laureații premiului Goncourt, alături de cele mai recente publicații în spaniolă. Și totul pe o piață editorială care nu se bazează pe traduceri atât de mult precum cea românească, de exemplu.

Continue reading “Cărțile (II)”

Cărțile (I)

Nu fără un pic de lipsă de modestie, cred că biblioteca mea este una dintre cele mai variate din lumea bibliotecilor personale, căci am cărți în toate limbile astea pe care le vorbesc, folosesc și în care gândesc. Iar când spun că am cărți în toate limbile astea, nu înseamnă câte una în câte o limbă străină, ci zeci de volume – în special beletristică și eseistică – în limbi străine. Rafturile mele s-au umplut pe nesimțite, dar fără vreo ordine sau vreun plan anume: au fost vremuri când citeam mai mult în engleză sau franceză, altele când căutam autori anume, spanioli, germani, anglosaxoni, sau titluri despre care citisem sau aflasem cumva, au existat momente când veneam din concediu din România cu valiza ușor îngreunată, la limita acceptată de companiile aeriene, de volume din biblioteca de acasă, sau primeam pachete anume făcute de părinții mei, pline de cărți și alte bunătăți.

De la lungile veri petrecute în București când încă eram la școală și așteptam concediul părinților ca să plecăm la țară sau prin țară, sau cele din timpul liceului, când nu voiam să merg în tabere și preferam să rămân acasă și să învăț spaniola, și până la cele pe care, la început, mă vedeam nevoită să mi le petrec în Madrid, în august, am avut întodeauna temei să cred că mergeam la sigur cu cărțile. Erau mereu acolo, oricând disponibile, și – oricât de dulceag sau sentimentalist ar părea – luate ca un personaj generic, cărțile nu trădează, nu dezamăgesc și nu amărăsc (chiar dacă uneori se poate întâmpla asta cu unele anume, într-un moment sau altul).

Mi se spunea și încă mi se spune uneori că vorbesc din cărți, sau că ar trebui să mai las cărțile și în schimb, să mai ies în lume, recte  în realitate. În facultate, un profesor ne-a spus la un moment dat că să nu-i luăm în seamă pe cei care ne spun că vorbim din cărți, că e foarte normal să vorbești din cărți, căci ele îți explică lumea, în cărți găsești explicații, loc și timp să înțelegi realitatea. Mai târziu, am găsit și vorbele lui Julian Barnes, care susținea că nu e surprins că unii oameni preferă cărțile, de vreme ce în cărți ți se explică lucrurile, în cărți afli că o persoană a făcut ceva ca urmare a unei cauze, cu un motiv, în vreme ce din viață nu percepi decât că o persoană a făcut ceva, și nu ți se explică nimic, motiv sau cauză deopotrivă.

Continue reading “Cărțile (I)”

Cuando tomes tu café/toma tu café en España (no te lo tomes sin la caña) 🎼🎵🎶

Imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un limbaj restrâns, de ziarist de agenție de presă, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.

De fiecare dată când m-am uitat în urmă la venirea mea în Spania, unde aveam să rămân atâția ani (lucru de care, firește, habar nu aveam și pe care nici nu mi-l închipuiam acum aproape 14 ani), gândul îmi sare automat la o melodie pe care am auzit-o întâmplător la televizor, pe unul dintre canalele de muzică, în ziua în care aflasem că în mai puțin de o lună aveam să fiu trimisă corespondent de presă la Madrid, când tocmai ajunsesem acasă și mă pregăteam să-mi sun părinții să le dau vestea.

Nu-mi mai aduc bine aminte dacă, de lunile de zile în care tot făceam știri despre românii din Spania, nu ajunsesem și eu ca prima asociere mentală pe care să o fac cu țara asta să meargă automat la românii din străinătate, lupta lor pentru supraviețuire, locuri de muncă și drepturi de muncă fără restricții, acte în regulă – în sfârșit, tot ce ținea de nenumăratele fațete ale emigrației.

Probabil că da, probabil că imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un anumit limbaj restrâns, de ziarist de agenție, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.

Continue reading “Cuando tomes tu café/toma tu café en España (no te lo tomes sin la caña) 🎼🎵🎶”

Șarada votului pentru răul cel mai mic

Nu te-a trădat nimeni, nu te-a batjocorit nimeni, nu te-a înșelat nimeni: politicienii erau acolo, îi cunoșteai, îi vedeai, îi ascultai, știai de ce erau capabili. Numai că atunci când ai ales răul cel mai mic, ai nutrit cumva extrem de jalnica speranță că hai că poate nu va fi chiar rău, că e mai mic, că hai că poate răul ăsta o să fie bine până la urmă.

Asta cu votul dat răului celui mai mic, votul batjocorit și trădat de politicienii nerușinați și nefaști pe care îi tot are țara de mai bine de trei decenii e o șaradă de proporții kharmice. E cam ca în viață: cu cât îți vei coborî mai mult așteptările, cu atât mai pe măsură ți se vor înfățișa rezultatele. Ba mai mult: cu cât te minți mai frumos că nu ai de ales decât între două rele, și faci alegerea așa-zis rațională a celui mai mic, cu atât mai tare te dezici de orice urmă de demnitate pentru ca acest rău mai mic să poată fi cumva tras la răspundere. Căci dacă atât de jalnice erau așteptările din start, cum de te tânguiești acum că așa defilezi?

Că oamenii pot nutri speranțe, manifesta dorințe și avea așteptări, oricât de exaltate în dulce stil bovarian ar fi – asta este, să zicem, normal. Dar e și o trăsătură cât se poate de clară a unei societăți profund imature politic, care nu a atins majoratul intelectual în ciuda deceniilor scurse de la schimbarea de regim, care încă votează tătuci salvatori, care o dată la cinci ani îl ia în brațe pe „acum ori niciodată/croiește-ți altă soartă” și apoi se retrage în doina acceptării fără crâcneală a fatalității scrise deja în stele.

Continue reading “Șarada votului pentru răul cel mai mic”

On Time Travel

They say some senses are more prone to bringing you back to a specific past time, such as the sense of smell: a flagrance of a loved one, the smell of a bakery, a scent from a theatre, an odour from the mountains are very powerful example tools to sense time travel. How about when all five senses and then some bring you back in time? When you see places and people through your younger eyes from almost two decades ago, yet you know it´s your present self that actually sees, when you feel the touch of sunrays on your skin on the same bench in front of where you used to live, when you hear the same music of a language you had so long ago spoken every day, when you smell the same brisk scent of a mountain city on its streets, when you order the same mulled wine and it tastes the same – that is time travel.

Yes, it’s possible.

If we´re to take a look at the already crunched and mulled on data by other smarter people who know their stuff, there are a few given things necessary: a past or future time, access and means to it (wormhole or otherwise) and ability to come back to tell the story. It´s also a given that time is already leaping up to becoming the unassailable fourth dimension, and since this mostly means it´s not linear (even though we tend to perceive it as such, mostly because it´s easier) quantum leaps and the likes of them are not impossible. Time travel would thus not mean a movement back or forth along a direction or its opposite, but rather a perception and the change of its status.

This is where basically all my theoretical knowledge ends to give way to my experience. This is to say I did not time travel seeing it as a displacement from one point to another, but I perceived it. How else would one call going back to a long beloved city and feeling exactly the same as almost two decades ago? How else would one explain away wandering its streets and knowing exactly where one went? How else would one understand seeing a good and close friend again and remembering the feelings, as in feeling exactly the same as so many years before? Time travel: as if being there after so much time was exactly being back there that much time ago.

Continue reading “On Time Travel”

Despre ispita generalizărilor odioase

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene?

Se fac în toamna asta șapte ani de când m-am văzut nevoită să fac față unei rupturi profesionale de pe urma căreia am învățat, până la urmă, mai multe decât am pierdut, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-o profesie care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Acum șapte ani chiar credeam că meseria sau jobul poate fi și pasiune; acum știu că, oricât de mult ți-ar plăcea ce faci, atunci când o faci, în cele din urmă, ca să poți plăti, printre altele, lucruri din astea lumești, cum ar fi chiria, lumina și mâncarea, ei bine, atunci parcă nu mai e chiar pasiune pe de-a-ntregul.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat, și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, sau să apuci să-ți strângi lucrurile, la un moment dat te calmezi un pic și ceri explicații.  Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd — căci merită să se regăsească la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările plăsmuite și aparent fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit.

Acum mă preocupă, după ce am tot încercat s-o înțeleg, ispita reducționistă a generalizării, împerecheată fără stat prea mult pe gânduri cu lehamitea de țară în general și de munca la stat și sectorul public în special, asezonată uneori cu decizia stabilirii în străinătate și adoptarea convingerii ferme a ca la noi la nimeni și uite ce bine și diferit merg lucrurile prin alte țări, ce înseamnă civilizația. Deși nu am simțit niciodată această ispită, nici acum, și cu atât mai puțin atunci, cu aproape șapte ani în urmă, pentru mulți, chiar privind din afară, pare să fie un pas logic și care ar fi menit să explice sau chiar să justifice multe. M-am lovit atâta de fatalismul ăsta mioritic, nu numai de supunere în fața a ce ți-e scris (cu varianta ne merităm soarta, politicienii și vedetele), ci și de autocritica superficială și enervantă din cauza repetiției și de desconsiderarea de sine prin extrapolarea unor tare nu numai la întreg poporul, ci la fiecare dintre toți oamenii lui în parte, încât de multe ori m-am întrebat dacă nu tocmai asta provoacă imaginea proastă de care se jelesc unii.

Continue reading “Despre ispita generalizărilor odioase”

Un deceniu de la mișcarea indignaților în Spania

O mai profundă răsturnare a tuturor idealurilor indignaților de atunci, un mai pe dos rezultat al indignării lor, o mai completă frustrare a tuturor revendicărilor lor nici că se putea: să ieși în stradă ca să critici dualismul simplificant și reducționist al bipartidismului (resimțit astfel la nivelul posibilității alegerii, diversității gândirii, respingerii înfruntării clasice între două tabere, două ideologii, două posibilități, nu mai multe) al alternanței dreptei cu stânga fără cale de mijloc, al înfruntării între a salva bănci de la faliment și a salva oameni din sărăcie și să ajungi ca, în 2021, alegerea să-ți fie din nou simplificată, redusă la două unice opțiuni – nu mai multe, că e prea complicat – e de înțeles dacă singura speranță ca să poți gândi e să citești basme repovestite în care vrăjitoarea cea rea din vest are povestea ei, iar zâna cea rea are motivele ei. Realitatea e în alb sau negru, împărțită în buni și răi, în dreapta și stânga, în libertate și socialism/comunism.

La zece ani de la mișcarea indignaților, care a transformat Puerta del Sol într-un simbol idealist al protestelor împotriva bipartidismului, hegemoniei piețelor financiare și ignoranței desăvârșite față de oameni și indivizi, Madridul a avut de ales din două una – libertate sau socialism. Asta ar fi povestea pe scurt, pe foarte scurt, pe sub 140 de caractere de scurt; așa s-ar putea rezuma deceniul scurs de la 15 mai 2011, așa cum, din păcate, le place multor oameni să se informeze, citind doar titlurile (și ele reduse la limita inteligibilității) sau în general în diagonală, având la dipoziție decizii de tip ori/ori de luat sau alegeri în stil alb/negru de făcut. Așa a câștigat dreapta alegerile regionale din Madrid: alegătorii nu trebuie să se obosească să se gândească prea mult, să vadă nuanțele, să înțeleagă. Nu, trebuie doar să li se ofere alegeri necomplicate, binoame reducționiste și confuze căci, desigur, pe puțini îi interesează finețurile legate de faptul că socialismul e o ideologie, iar libertatea o stare, un drept, un concept, o virtute, orice, numai prinsă în limitele unei ideologii – nu.

Continue reading “Un deceniu de la mișcarea indignaților în Spania”

Retorica încleștării

[…] am rămas cu acest singur lucru reprobabil de care am ales să mă indignez dincolo de sine, pentru care nu găsesc, ca explicație, decât încleștarea, încrâncenarea provocată de frustrări și ranchiune nevindecate: să ataci direct persoana care are o poziție diferită de a ta, care crede și gândește diferit de tine, în lipsa unui argument logic solid pentru a-i contrazice părerea sau a-i combate poziția cu fapte și date concrete.

Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot, din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, la un moment dat, te calmezi un pic și ceri explicații, indicații, cu atât mai mult cu cât ești la stat, și se presupune că există proceduri, norme, etape de parcurs. Până la urmă, ai un contract de muncă și chiar dacă postul s-a desființat în sub 5 secunde, din pix, e de datoria superiorilor să-ți spună ce ai de făcut în continuare. Așa că te calmezi un pic și urmezi procedura: scrii și înregistrezi cereri adresate direcției, care este obligată prin lege să răspundă, invoci prevederi din procedura aprobată, și aștepți răspuns. Direcția are la dispoziție 30 de zile să răspundă, timp în care… ei bine, faci ce crezi de cuviință (eufemism pentru: dar cui îi pasă?).

Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd, ajuns când chiar nu mai era de interes pentru absolut nimeni— căci merită să ajungă la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările fictive și fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit, atât de rocambolești sunt. Ceea ce încă îmi ocupă parte a preocupărilor și gândurilor, chiar și de la depărtarea celor șapte ani, este altceva: recursul la atacul la persoană.

Continue reading “Retorica încleștării”
StoreDay România

world in my eyes!

Mira & Irina

🌌Your life is an emotion ! Live it! 🌌

inorasultrist.wordpress.com/

Make every moment count!

blogdeviata

Intamplari,experiente si pareri de viata

Şiraguri de gânduri

gânduri înşirate pe aţa vieţii... din Irlanda

Charming Chaos

Art with Intention

andreibotnari.wordpress.com/

Andrei Botnari. Photography and travel blog

peopleoverseas

Living abroad, immigration and travel

Lecturafilia

Lecturafilia "Leer es vivir dos veces"

Nefelibata

Canvas of jottings for every now and then

The Daily Post

The Art and Craft of Blogging

El Club de los Leones

"¿Tú sabes qué es un león? Un hombre que lee mucho" - Gloria Fuertes

WordPress.com News

The latest news on WordPress.com and the WordPress community.

%d bloggers like this: