This Question of Colours

Then I thought that logically speaking, racism – or any other -ism – is not defined by words as semantic categories (parts of speech), but by their use and the significance it is given to them. So, in order to get rid of this nonsensical headache, maybe we should try to not put the cart before the horses: you fight racism with information, education, explanations, communication. Basically, by using your words – not by eliminating them.

So, L´Oréal decided to remove words like white, light and fair from its products – all in the aftermath of global anti-racist protests all over the world.

My very first reaction was on the fun side and I eventually read it on some Facebook post: then they should also remove words like bronze, tan, brown, dark, coloured – because that would be appropriation. Just to be on the very safe side and make sure we are all politically correct.

Then I thought that logically speaking, racism – or any other -ism – is not defined by words as semantic categories (parts of speech), but by their use and the significance it is given to them. So, in order to get rid of this nonsensical headache, maybe we should try to not put the cart before the horses:  you fight racism with information, education, explanations, communication. Basically, by using your words – not by eliminating them. Language shouldn´t have to adapt to the speech; it´s the complete other way around.

Continue reading “This Question of Colours”

Teaching English in Times of Pandemic

Teaching English online is possible, and can be done in even better than average conditions. But this sets a new paradigm, which may come to a serious debate, beyond teaching English. It remains to be seen whether education can be moved to the online sphere – partially or completely. And I believe this is much bigger than any of us teachers, the profession, even the activity itself: if education can adapt to be performed within extreme social distancing conditions, if molding mentalities and shaping minds and souls can skip the in-person part, what else can we skip on doing directly? And how long before we develop an aversion to human contact and a deep fear of close face-to-face interaction – just as in the gloomy fictional future I mentioned?

A far-away society where people are taught to avoid direct contact at all costs, necessary face-to-face interaction (such as when you have to procreate) is considered dirty business, communication is performed exclusively through enhanced technology – holograms, 3D screens and the likes of it – and a deep fear of human contact is so strong that some may even consider suicide to avoid it. This was the first imagined paradigm of social distancing I ever came across in a book (The Naked Sun, by Isaac Asimov), many years before reality beat the life out of fiction and made us all at least consider the situation, as well as its consequences.

I am considered to be a millenial, which basically means I have come to age along with the internet. I can still distinctly remember the first time we went to an internet café in the mid 90s in Romania – there was a group of us skipping some class – to go check what all the fuss about the internet was. I remember one of my classmates who had the privilege of having a computer at home (not connected to the internet, though) sat in front of it while we stood and watched how he typed the three magic Ws to get on the first webpage I had ever seen. Soon after, another colleague taught me how to set up a free email account to keep in touch after having met in different city while taking part in some high-school language competition.

Continue reading “Teaching English in Times of Pandemic”

Vuelta a la (nueva) normalidad

normalidad oms

Esta era una foto que ya circulaba por allí hace tiempo – no es nada nuevo – pero, más allá del chiste, lleva algo que anime a pensar. ¿Qué es lo normal? ¿Hay una definición de lo que es, o más bien de lo que no es lo normal? ¿Hay niveles o grados de normalidad, o es una noción tajante: sí o no?

Hace un par de días hablaba con una amiga que me decía: <<Jo, a ver si pronto salimos de esto, para poder abrazarnos, darnos besos, tocarnos. Ha sido una pesadilla esto del aislamiento: ¿cómo le puedes decir a un español, a un italiano, mantener la distancia, no tocarnos, no respirar cerca…?>>. Personalmente, veo con mucha dificultad dónde cabe tanta ansia por no solo estar en larga y amplia compañía, en la calle, en una terraza, sino por estar cerca de alguien(es), por tocarse, por darse besos y abrazarse. Pero esto es lo mío: aun después de más de una década en España, sigo sin haberme acostumbrado a este actuar tan (demasiado) cercano, tan físico y personal; algunas veces lo he percibido incluso como un poco invasor de mi espacio personal, físico y mental.

Desde el principio de la cuarentena en España, más allá de los ánimos y eslóganes de solidaridad y <<esto lo paramos juntos>>, <<quédate en casa y salva vidas>>, lo que más eco tenían eran las palabras que vislumbraban un futuro no muy lejano en el que íbamos a dejar todo esto atrás, para volver a la normalidad, volver a lo de antes, a llenar las plazas, las terrazas y las playas. Como si todo fuese a ser un paréntesis: abrimos el paréntesis, lo pasamos mal, pero hacemos nuestros deberes cívicos, respetamos las reglas, escuchamos a los especialistas y las autoridades, para luego cerrar el paréntesis y volver a pasarlo bien. Como en el colegio y la época de las promesas sencillas, los pactos con los padres y los maestros: sed buenos y tendréis recompensas; si estudias, eres buen alumno, disciplinado, dedicado y te esfuerzas, vas a tener muy buenas notas.

Continue reading “Vuelta a la (nueva) normalidad”

What We Should Learn from This

Some of us may seem to think that since we are millennials, generation X, or generation Z, using a smartphone, apps, and a Wi-Fi connection is just about as easy as washing your hands (yes, pun intended). Joke aside, I have personally come to discover that I was wrong: people need a lot more training when it comes to taking digital steps and it´s not at all a question of age or generation.

When you need perspective, you take a step back. What is right now probably not easily visible, because the foreground is currently centred someplace else, could become less so in the weeks to come. And it would be a shame to waste such an opportunity to make everything digital available to more people.

This crisis, that is as a health-related one, could soon turn out to have social intricacies. Barely had we survived a weekend under quarantine.  Next, we have been literally flooded with free online resources: courses and classes, theatre and opera plays, movies and books, advice and expertise on how to videoconference and take your business online.

Continue reading “What We Should Learn from This”

Los aplausos que dan pavor

No son los aplausos en sí que me dan pavor; no, son todos estos humanos que ya no pueden estar en sus casas. No critico su actuar; todo lo contrario, lo compadezco – pero sinceramente, me da miedo. Todavía no lo comprendo del todo, porque yo sí sé disfrutar de mi hogar y no se me han acabado las ideas sobre qué más hacer, además de trabajar, pese al confinamiento. Sí veo que otras personas, con otras estructuras anímicas y psicológicas – no lo llevan bien del todo.

El primer día fue emocionante – lo confieso abiertamente. Sólo con pensar que tú estás aprovechando la tranquilidad y seguridad de tu hogar para protegerte, mientras que otros van a trabajar, y además muchos voluntariamente, para luchar contrarreloj con un virus, arriesgando sus propias vidas por vocación profesional, bueno: todo esto tiene que emocionar.

Personalmente, sólo pude asemejar la situación con la de hace nueve años ya, cuando el desastre de Fukushima nos hacía llegar noticias horrorosas sobre una parecida lucha contrarreloj de los trabajadores de la central que se habían quedado atrás, tratando de paliar los efectos de la radiación. En aquel momento recuerdo que pensé, como todo el mundo: pero esa gente ya sabe que va a enfermar, que se van a morir, y allí siguen, sacrificándose.

No pongo en duda el sacrificio del personal sanitario de España – pero sí la motivación de los que salen en los balcones cada noche. A mí me dan pavor.

Continue reading “Los aplausos que dan pavor”

Viața pe plantație în vremea coronei

Viața în vremea coronei cam șterge orice urmă de limite (pentru ale căror stipulări unii au murit, alții au luptat, unii au ieșit în stradă, alții s-au revoltat) între plantație și viața după ce se stinge lumina pe zisa plantație. E vorba de limitele dintre ceea trebuie să faci în fiecare zi ca să-ți poți asigura o lume interioară suficient de bogată ca să nu te scufunzi în disperarea monotoniei și rutinei și momentele când apuci să te bucuri de această lume interioară ignorând fericit restul.

Și am vrut să-mi păstrez zenuiala, asta v-o jur – iar eu nu prea jur cam nimic și pe nimic în viața de zi cu zi. Dar deh, acuma ne trăim viața în vremea coronei.

Pentru început, pot spune că e o viață obișnuită pe plantație, la fel ca în vremurile relativ normale când puteai să mergi cu metroul la muncă (pe alocuri chiar neaglomerat dacă poziția căpătată pe plantație îți permitea să ajungi la birou la ore mai târzioare așa, în jur de 10 dimineața), să pui mâna pe bancnote dacă era musai, să faci cumpărăturile fără să stai la coadă, dar gândindu-te la ce carte mai ai de citit când ajungi acasă, ce idei de gătit ți-au mai venit sau ce conversații de politică externă sau filosofie te mai așteaptă vineri seară, când ai voie să ieși de pe plantație vreme de două zile jumate, să faci ce vrei cu cine vrei.

Continue reading “Viața pe plantație în vremea coronei”

Inglés B2 con temario a 100€

El inglés ya no es un idioma que se aprende — a su ritmo y plazo — que implica deseo, disponibilidad, tiempo y estudio, práctica constante e inclusión en probablemente cada aspecto de la vida fuera del aula. El inglés tiene nada que ver con el deseo de conocer la cultura, los libros, las películas, la gente. El inglés no se prueba y se mejora cada día al hablar, sentirlo, pensar en ello. No: el inglés es una asignatura. Una asignatura para la cual se puede comprar un temario dividido en temas y variantes de exámenes que se estudian y aprenden capítulo por capítulo; una asignatura que puedes odiar constantemente, pero que hay que coger, porque “te la piden por todas partes”; una asignatura cuyo temario puedes comprar a 100€ en un grupo de Facebook.

La primera vez que un alumno me comentó que se dice por allí que hay un cierto número de temas en la parte de Writing de un examen oficial de inglés y que talvez podríamos trabajar estos temas en concreto durante las clases, pensé que se trataba de un gran malentendido.

En un segundo capítulo, una alumna me preguntó en clase si tengo conocimiento de la validez de unos 10 temas de la parte de Speaking que una señora le ofreció vender en un grupo de Facebook por 100 euros.

La tercera parte baja el telón sobre una perfecta escena de teatro del absurdo. Una profesora me cuenta que verás… sus alumnas del grupo de preparación del C1 están en un grupo de Facebook. Oh, boy! —se me escapa. That´s what I thought —me comenta la profesora; y sigue: que sus alumnas que están en ese grupo de Facebook se han enterado que en la parte de Reading del examen toca uno de tres textos sobre (en este orden): los osos panda, Singapore y algo sobre los micro créditos. Y que si por favor ¿podríamos preparar estos temas, con vocabulario específico? Ah, y por cierto, ¿no habría una lista de vocabulario para exámenes oficiales?

La curiosidad me pica.

Continue reading “Inglés B2 con temario a 100€”

What One Can Learn from Teaching

[…] within the lines of downright shaming teachers who claim “I learn as much from my students as they learn from me”. He explains that “with due respect to my colleagues in the teaching profession who use this expression, I am compelled to say: if that´s true, then you´re not a very good teacher”. Well, I beg to differ.

There is this book I have been reading, The Death of Expertise, whose pompous subtitle The Campaign Against Established Knowledge and Why it Matters initially made me think it´s going to be an <<unputdownable>>. The author argues that in times when everybody not only has an opinion, but that opinion also has to be respected as such by everybody else, here we are facing the situation where the lines between fact and opinion are awfully blurred and even more so, knowledge is something everybody has, on any topic whatsoever. Tom Nichols defends the expertise and experts, making a pretty convincing point that by sheer definition, it is that difficult to be an expert on any given field as it is easy to be the superficial owner of some very questionable degree of knowledge you can force on others to respect under the newly discovered virtues of tolerance and individual freedom of opinion. He blames among other factors the (American) higher education system that grants more people than ever access to a degree, thus invalidating the differentiation that the name itself bears. Okay, all good so far, at least good enough to keep reading. But then he goes on and says something that falls within the lines of downright shaming teachers who claim “I learn as much from my students as they learn from me”. He explains that “with due respect to my colleagues in the teaching profession who use this expression, I am compelled to say: if that´s true, then you´re not a very good teacher“.

Well, I beg to differ. This is when I do put down the book and can´t help but think that is not at all accurate. Leaving aside the “very good teacher part” — an utterly subjective matter of opinion nonetheless which asks for an entirely different conversation about peer review and student feedback (the author also argues in a bit of a questionable way that student evaluation is too subjective to be reliable enough) and the relevance and relativity of both when it comes to assessing educators — I do feel that I learn a lot from my students.

Continue reading “What One Can Learn from Teaching”

When Hate Catches You Unaware

However annoyed a native English speaker might have felt when reading my question, did that even begin to justify my being called “you and your people are the scourge of Europe and nothing will get the smell of campfire out of you”? Did that somehow explain my receiving private messages with pictures of poorly dressed people in front of an ATM, allegedly trying to rob someone and supposedly sharing my nationality, only to help make the point that my

When I first decided to share my first post on several Facebook English teaching groups, little had I suspected I was already on a bitter path. The kind of path that you find yourself on when you ask for opinions and what you get is an open personal attack based exclusively on where you were born. One could also say I was looking for it, just by being there.

Did I not know there are people who still think like a century ago when it comes to language, race, culture or religion? Did I not at least suspect that there are people who are still willing to use nationality or birthplace to label, judge and condemn all at once? Did I really expect to have a decent conversation, however controversial? Absolutely. What I never intended was for a question about the appropriateness of teaching English as a non-native speaker or what and how native speakers feel about sharing a profession with non-native counterparts to lead to aggressive verbal attacks from some of the former.

Continue reading “When Hate Catches You Unaware”

Mai puțin de cinci secunde

Lipsa de respect a ultrașilor galeriști români față de suferința și durerea fostului antrenor al Spaniei, pe care echipa lui națională a vrut să le consemneze înaintea meciului din România au căpătat proporții de epopee lirică pe rețele sociale: am ajuns să citesc că ”iar ne-am făcut de rușine în străinătate”, ”de asta știu spaniolii doar că românii fură cupru sau nu au dinți în gură” ”ce durere, ce mizerie”, ”mi-e rușine să dau ochii cu colegii spanioli”. Nu știu câte valuri de autocritici digitale au curs în România, multe sub sloganul generic “vaaaai ce rușine, ce greață, ce needucați suntem”, dar de multă vreme mă tot întreb dacă fatalismul mioritic și autocritica asta bâzâitoare, superficială și care izbucnește cu cel mai insignifiant pretext nu constituie exact motivele pentru care unii simt rușinea asta generică ori de câte ori cineva, oricine, cu același fel de pașaport, face ceva reprobabil.

Sub 5 secunde. Atât timp de emisie la oră de maximă audiență a acordat televiziunea publică din Spania faptului că ultrașii aflați pe Arena Națională nu au respectat minutul de reculegere de la meciul România-Spania din cadrul calificărilor la Euro2020.

Pentru jurnaliștii spanioli – nici mai buni, nici mai proști decât alții sau, în speță, decât cei români – faptul că versiunea românească a hooligans ori nu a înțeles de ce se păstra momentul de reculegere, ori pur și simplu a ales să nu-l respecte pentru cine știe ce motive dubioase a fost considerat profund nesemnificativ și alăturat faptelor diverse sau cel mult exotice, cu care să acopere ultimele secunde ale unui reportaj sportiv.

Mai importante li s-au părut jurnaliștilor spanioli detaliile unui meci care până și mie mi s-a părut emoționant în reluare. Au consemnat pe bună dreptate toate fazele în care portarul român a salvat echipa în momente de infarct sau câți nervi le-au provocat românii adversarilor, în special după golul marcat de români în repriza a doua, și cât de mult s-au luptat spaniolii să mențină scorul în favoarea lor, ca să culeagă încă o victorie, și nu doar un egal, care să îi mențină în fruntea clasamentului grupei.

Continue reading “Mai puțin de cinci secunde”