Viața pe plantație în vremea coronei

Și am vrut să-mi păstrez zenuiala, asta v-o jur – iar eu nu prea jur cam nimic și pe nimic în viața de zi cu zi. Dar deh, acuma ne trăim viața în vremea coronei.

Pentru început, pot spune că e o viață obișnuită pe plantație, la fel ca în vremurile relativ normale când puteai să mergi cu metroul la muncă (pe alocuri chiar neaglomerat dacă poziția căpătată pe plantație îți permitea să ajungi la birou la ore mai târzioare așa, în jur de 10 dimineața), să pui mâna pe bancnote dacă era musai, să faci cumpărăturile fără să stai la coadă, dar gândindu-te la ce carte mai ai de citit când ajungi acasă, ce idei de gătit ți-au mai venit sau ce conversații de politică externă sau filosofie te mai așteaptă vineri seară, când ai voie să ieși de pe plantație vreme de două zile jumate, să faci ce vrei cu cine vrei.

Unii dintre mai fericiții zilieri supracalificați ai secolului 21 au ajuns chiar la un asemenea nivel de sănătate mintală că se puteau bucura în pace că, după peste 15 ani de supraviețuit în câmpul muncii în trei țări europene și în tot atâtea domenii de activitate, creierul lor a învățat să se deconecteze total și să nu piardă nici o secundă în plus procesând informații legate de munca de a doua zi.

Ce mai, înainte de corona, plantația era plantație, munca rămânea acolo și nu îți rămânea decât să te gândești la ce mai poți face în timpul liber (nu cred că acest loisir care sună așa frumos în franceză, că nu am vrut să-l evit, a fost vreodată mai plin de semnificație ca acum) pe care ți-l asiguri cu garanții – se părea – pentru că muncești șapte ore pe zi cu spor și voie bună. Viața în vremea coronei cam șterge orice urmă de limite (pentru ale căror stipulări unii au murit, alții au luptat, unii au ieșit în stradă, alții s-au revoltat) între plantație și viața după ce se stinge lumina pe zisa plantație. E vorba de limitele dintre ceea trebuie să faci în fiecare zi ca să-ți poți asigura o lume interioară suficient de bogată ca să nu te scufunzi în disperarea monotoniei și rutinei și momentele când apuci să te bucuri de această lume interioară ignorând fericit restul.

Ei bine, aceste diferențieri devin invizibile de când cu telemunca. Chiar dacă plantația își desfășoară activitatea într-un domeniu în care aceasta se poate continua fără probleme de acasă, cu un laptop, un telefon mobil și sfântul internet (ferească cine-o fi să ni se taie netul), lucrurile nu stau strălucit.

În primul rând, pentru că telemunca presupune un anumit nivel de autonomie pe care patronii cei mai drăguți sunt de acord să ți-o recunoască atunci când ești sub ochii lor, pontezi orele acolo și le mai și oferi soluții și le rezolvi problemele (ca să nu fie nevoie să o facă ei). Se schimbă foaia când ești acasă, ca și cum autonomia ta s-a dus pe apa sâmbetei și ești alt om complet diferit: te sună dimineața, la prânz și seara, stau aproape non-stop pe whatsapp și mail întrebându-te ce se mai poate face și cum se mai poate face.

În al doilea rând, pentru că patronul care se plictisește în casă nu știe cum să-și petreacă timpul mai bine decât gândindu-se la viitorul angajaților și încercând să-ți transmită tot felul de advertismente voalate că dată fiind situația, toți trebuie să ne sacrificăm, că trebuie să luăm o decizie în curând dacă suspendăm temporar contractele tuturor sau ale căror angajați. În curând, jur (din nou!) că o să întreb dacă din două una: ori îmi cere voie, ori vrea să iau eu decizia și să le și dau vestea angajaților?

În al treilea rând, pentru că limitele dintre plantație și restul vieții fiind neclare, prestezi mai mult și mai multe ore decât în condiții normale. Îți aduci aminte vag că aveai de gând să-ți faci un ceai cu trei ore în urmă, dar de atunci ai avut de răspuns la șapte mailuri, ai avut cinci conversații la telefon cu studenții și zece pe whatsapp cu profesorii și ai mai și pregătit proiectul de implementat ieri dacă se poate, cu programa și metodologia pentru cursurile online.

În al patrulea rând, pentru că poate să rămână acasă să telemuncească întreaga omenire și toată planeta – dacă se oprește totul și nu se mai produce nimic, deci nu mai sunt bani, n-ai ce să mai faci nici acasă. Și atunci descoperi că lumea asta interioară pe care ți-o construiseși cu atâta veselie și zenuială e ceva de neînțeles pentru aproape toți oamenii din jurul tău, care nu știu să fie singuri. Spaniolii ies la balcon să-i aplaude pe medici și asistente în fiecare zi la 8 seara, după ce până atunci au avut un intens program online, petrecut cu folos în special pentru făcut videouri, poze, posturi de insta sau meme legate de crăiasa minților noastre, măria sa corona. Asta se petrece până pe la mijlocul zilei, pentru că după siesta și toate cele, urmează momentul transmiterii acestor materiale drăguțe pe toate grupurile de whatsapp, pe toate paginile de facebook și peste tot. Generalizez și nu-i frumos: nu toți spaniolii.

Asta cu aplaudatul a fost emoționant așa un pic în prima seară – însă încă de atunci s-au auzit fluierături ca de pe stadion. De admirație sau recunoaștere – dar tot fluierături. Acum e un circ ușor iritant, căci dacă stăm strâmb să judecăm drept, ce e așa de fluierat la oameni care își fac treaba în fiecare zi? Adică așa de nemaiauzit e, că trebuie să ieși în fiecare seară pe balcon, când e limpede că ai vrea să fii pe stadion, de fapt?

Mă gândeam că azi vor ieși la balcoane oamenii de afaceri și micii întreprinzători, poate chiar și toți angajații care au fost obligați să-și mute locul de pe plantație în sufragerie, ca să se bucure ca după un cataclism cu zero victime, când au auzit că guvernul pune la bătaie 117 miliarde de euro bani exclusiv publici ca să palieze efectele economice ale crizei. 20% din PIB, cea mai cea măsură luată vreodată în istoria Spaniei: ca angajaților să li se plătească salariile, să fie cât de cât protejați dacă sunt concediați, să aibă indemnizație de șomaj, să nu fie nevoiți să plătească ipotecile câteva luni de acum înainte, să nu li se taie lumina sau gazul în caz de neplată; ca angajatorii să poată să suspende contracte de muncă în masă, să plătească impozitele mai târziu, să plătească mai puțin la asigurările sociale, chiar să mențină activitatea economică. Nu zic că guvernul merita aplauze – era treaba lui să ia măsuri. Dar aș fi ieșit și eu la balcon să mă bucur colectiv că în Europa statul încă încearcă să aibă grijă de individ, cu tot cu trăirile existențiale legate de trauma plantației și nevoia excesivă de protecție mintală a sinelui.

Cred că s-a scris în schimb mai mult despre comisioanele fostului rege – de ordinul infim al zecilor de milioane de euro – de care s-a dezis deja actualul suveran. Unii vor ca Juan Carlos să dea banii din comisioane la bugetul pentru sănătate publică, alții speră că poate cu strop de noroc, Spania se va uita în urmă la viața în vremea coronei sub forma statală a unei republici. Mâine regele Felipe al VI-lea i se adresează națiunii și nu reușesc să-mi dau seama dacă mai rămâne ceva de aplaudat.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.