Tag Archives: piața muncii

Viața pe plantație în vremea coronei

Și am vrut să-mi păstrez zenuiala, asta v-o jur – iar eu nu prea jur cam nimic și pe nimic în viața de zi cu zi. Dar deh, acuma ne trăim viața în vremea coronei.

Pentru început, pot spune că e o viață obișnuită pe plantație, la fel ca în vremurile relativ normale când puteai să mergi cu metroul la muncă (pe alocuri chiar neaglomerat dacă poziția căpătată pe plantație îți permitea să ajungi la birou la ore mai târzioare așa, în jur de 10 dimineața), să pui mâna pe bancnote dacă era musai, să faci cumpărăturile fără să stai la coadă, dar gândindu-te la ce carte mai ai de citit când ajungi acasă, ce idei de gătit ți-au mai venit sau ce conversații de politică externă sau filosofie te mai așteaptă vineri seară, când ai voie să ieși de pe plantație vreme de două zile jumate, să faci ce vrei cu cine vrei.

Unii dintre mai fericiții zilieri supracalificați ai secolului 21 au ajuns chiar la un asemenea nivel de sănătate mintală că se puteau bucura în pace că, după peste 15 ani de supraviețuit în câmpul muncii în trei țări europene și în tot atâtea domenii de activitate, creierul lor a învățat să se deconecteze total și să nu piardă nici o secundă în plus procesând informații legate de munca de a doua zi.

Ce mai, înainte de corona, plantația era plantație, munca rămânea acolo și nu îți rămânea decât să te gândești la ce mai poți face în timpul liber (nu cred că acest loisir care sună așa frumos în franceză, că nu am vrut să-l evit, a fost vreodată mai plin de semnificație ca acum) pe care ți-l asiguri cu garanții – se părea – pentru că muncești șapte ore pe zi cu spor și voie bună. Viața în vremea coronei cam șterge orice urmă de limite (pentru ale căror stipulări unii au murit, alții au luptat, unii au ieșit în stradă, alții s-au revoltat) între plantație și viața după ce se stinge lumina pe zisa plantație. E vorba de limitele dintre ceea trebuie să faci în fiecare zi ca să-ți poți asigura o lume interioară suficient de bogată ca să nu te scufunzi în disperarea monotoniei și rutinei și momentele când apuci să te bucuri de această lume interioară ignorând fericit restul.

Ei bine, aceste diferențieri devin invizibile de când cu telemunca. Chiar dacă plantația își desfășoară activitatea într-un domeniu în care aceasta se poate continua fără probleme de acasă, cu un laptop, un telefon mobil și sfântul internet (ferească cine-o fi să ni se taie netul), lucrurile nu stau strălucit.

Continue reading

Utopia asta a străinătății

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Un important eveniment oficial pe ceea ce se poate numi cu suficient de multă emfază scena socială românească din Spania a dat din nou naștere la păreri, comentarii, comparații fără număr, analize – de la cele mai cretine până la cele mai pretențioase; de la cele mai pedante până la cele filosofico-existențialiste. O să sar peste rochii, pantofi, coafuri, machiaje, manichiuri, dar nu pentru că aș fi eu însămi vreo ascetă care nu-și cheltuie banii pe haine, cosmetice și ieșiri glamuroase (ați înțeles: dimpotrivă, sunt o mare divă), ci pentru că scriu mai bine despre lucruri profund serioase.

Unul dintre lucrurile profund serioase despre care am tot vrut să scriu se referă la una dintre marile concluzii ce se desprind din praful și pulberea lăsate în urmă de această vizită: ”ca la noi la nimenea”; ”la noi nu se mai poate face nimic, dar la ei ce bine e”; ”uite ce rezultate au alții și uite cum irosesc unii”, chiar groaznicul ”de asta am plecat și nu am de gând să mă întorc” și tot așa. Încă îmi scapă mecanismul logic potrivit căruia întotdeauna, fără greș, o astfel de vizită devine un bun prilej de comentarii, după care ne întoarcem cu toții la trebușoarele noastre și ne vedem în continuare de viață, după cum urmează: păstrat echilibru cu voie bună sau hrănit frustrări.

Așa că am să trec direct la spulberarea iluziilor Occidentului, cu mici relatări ale unor întâmplări pe care le-am trăit eu sau alții, suficient de apropiați ca să mărturisesc aici și acum că este vorba de purul adevăr.

În Spania, ești privit ca o fata morgana dacă ai ajuns la 30 de ani și te trezești recunoscând că ai avut de la bun început, în țara ta, de când ai intrat pe piața muncii, în fragedă tinerețe, la 20 de ani, contract de muncă încheiat pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă, și pentru un post de absolvent de studii superioare. În schimb, e de înțeles ca un tânăr spaniol la vreo 30 de ani să fi început să muncească la aproximativ aceeași vârstă de fragedă tinerețe într-un bar, în calitatea câtuși de puțin rușinoasă de chelner, cu un contract de muncă temporar și cu un sfert, jumătate sau trei sferturi de normă. Aici, cireașa de pe tort ar fi și un teribil contract ”fijo discontinuo”, care ar cam însemna că este angajat pentru cât timp vrea angajatorul, când vrea angajatorul, și suspendat din funcție în aceleași condiții, dar are contract de muncă fără dată limită. Mai mult, spanioli de-o vârstă cu mine apucă abia acum, după 30 de ani, să se lupte să capete primul contract (pe perioadă nedeterminată, cu normă întreagă și pentru un post corespunzător, dacă au noroc) întrucât înainte nu au avut parte decât de burse, stagii remunerate sau chiar muncă la negru.

În idilica Germanie, unui spaniol i s-a întâmplat să fie bătut pe umăr și lăudat pentru munca depusă – temporară, nesigură și fără garanții – într-un sector pe cât de frumos pe atât de frivol în această lume a profitului, cel al cărților, însă cu regret concediat, întrucât era mai avantajos pentru angajator să-i facă un contract asemănător unui debutant pe piața muncii, decât să-l păstreze pe spaniolul cu experiență, studii superioare, capacități și abilități, căruia în cele din urmă ar fi trebuit să-i ofere un post și condiții de salarizare mai bune. Subliniez faptul că era vorba de un spaniol – nu român, nu est-european, nu asiatic – cu facultate, experiență în câmpul muncii, educație și formare corespunzătoare.

În România, am avut bursă de studii din liceu, am avut două locuri de muncă de vreo zece ani încoace, imediat după absolvirea facultății, nu am fost niciodată în șomaj, am fost plătită potrivit pregătirii și vechimii în muncă, am intrat și avansat pe posturi corespunzătoare studiilor și experienței, dar și pasiunilor personale; carevasăzică, am avut joburi și contracte de muncă pe bune, am fost apreciată profesional și am mai și făcut ce mi-a plăcut, căci am folosit ce am învățat în facultate. Mai mult, am mai făcut și un master în tot acest timp.

În Spania, continui să fac ceea ce îmi place, ba chiar mai mult: scriu, citesc, folosesc zilnic cele patru limbi străine pe care le-am învățat în România și sunt plătită pentru toate aceste activități profesionale. Lucrez sub 40 de ore pe săptămână, drept pentru care îmi mai rămâne timp și pentru cheltuit banii câștigați atât pe activitățile superficiale și frivole de care aduceam vorba mai sus (cosmetice, haine și ieșiri), cât și pe călătorii, cărți și chiar terminat un doctorat.

E loc aici de o mică recapitulare: iluzia asta a ”meritocrației” care se găsește exclusiv în Occident e hrănită de ceea ce nu îndrăznim să recunoaștem, sau de alegerea pe care o facem deseori, aceea de a privi în altă parte, ca să justificăm sau să ne explicăm de ce am plecat de acasă (ca și cum ne-ar cere cineva socoteală), dintr-un patriotism prost înțeles. Drept ar fi să recunoaștem că de multe ori e vorba de șansă, de deciziile pe care le luăm, de perspectivele pe care le avem, de atitudini și chiar de cât curaj dispunem fiecare dintre noi. Continue reading