Viața pe plantație în vremea coronei

Viața în vremea coronei cam șterge orice urmă de limite (pentru ale căror stipulări unii au murit, alții au luptat, unii au ieșit în stradă, alții s-au revoltat) între plantație și viața după ce se stinge lumina pe zisa plantație. E vorba de limitele dintre ceea trebuie să faci în fiecare zi ca să-ți poți asigura o lume interioară suficient de bogată ca să nu te scufunzi în disperarea monotoniei și rutinei și momentele când apuci să te bucuri de această lume interioară ignorând fericit restul.

Și am vrut să-mi păstrez zenuiala, asta v-o jur – iar eu nu prea jur cam nimic și pe nimic în viața de zi cu zi. Dar deh, acuma ne trăim viața în vremea coronei.

Pentru început, pot spune că e o viață obișnuită pe plantație, la fel ca în vremurile relativ normale când puteai să mergi cu metroul la muncă (pe alocuri chiar neaglomerat dacă poziția căpătată pe plantație îți permitea să ajungi la birou la ore mai târzioare așa, în jur de 10 dimineața), să pui mâna pe bancnote dacă era musai, să faci cumpărăturile fără să stai la coadă, dar gândindu-te la ce carte mai ai de citit când ajungi acasă, ce idei de gătit ți-au mai venit sau ce conversații de politică externă sau filosofie te mai așteaptă vineri seară, când ai voie să ieși de pe plantație vreme de două zile jumate, să faci ce vrei cu cine vrei.

Continue reading “Viața pe plantație în vremea coronei”

Utopia asta a străinătății

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Continue reading “Utopia asta a străinătății”