Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot, din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, la un moment dat, te calmezi un pic și ceri explicații, indicații, cu atât mai mult cu cât ești la stat, și se presupune că există proceduri, norme, etape de parcurs. Până la urmă, ai un contract de muncă și chiar dacă postul s-a desființat în sub 5 secunde, din pix, e de datoria superiorilor să-ți spună ce ai de făcut în continuare. Așa că te calmezi un pic și urmezi procedura: scrii și înregistrezi cereri adresate direcției, care este obligată prin lege să răspundă, invoci prevederi din procedura aprobată, și aștepți răspuns. Direcția are la dispoziție 30 de zile să răspundă, timp în care… ei bine, faci ce crezi de cuviință (eufemism pentru: dar cui îi pasă?).
Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd, ajuns când chiar nu mai era de interes pentru absolut nimeni— căci merită să ajungă la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările fictive și fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit, atât de rocambolești sunt. Ceea ce încă îmi ocupă parte a preocupărilor și gândurilor, chiar și de la depărtarea celor șapte ani, este altceva: recursul la atacul la persoană.
Între toate aceste episoade, unele detalii sunt chiar neclare, așa încât, atunci când voi scrie romanul, va trebui să consult notițele de atunci, hârtiile, emailurile schimbate, faxurile transmise, însă nu e nevoie să fac acum niciun efort în a-mi aminti atacurile personale, încercările de subminare a mea, fără nicio legătură cu profesia, postul sau cum îmi făceam treaba (cu evaluări foarte bune, nu prea aveau de unde s-o apuce), tentativele penibile de manipulare a celor din jurul meu în a mă denigra, încercările eșuate în a-i face pe unii superiori direcți să dea cu subsemnatul la tot felul de erori procedurale care să arate că aș fi o scandalagioaică, joaca de-a postul și jobul, în speranța abjectă că oricui i se pot tăia picioarele când e confruntat cu perspectiva de a rămâne fără loc de muncă.
Citesc de multe ori prin ziare și pe rețelele sociale îndemnuri la a nu ne supune abuzurilor, nu în speranța că sigur vei schimba ceva (e mai sigur că nu, schimbările se produc, ce e drept, pas cu pas, dar și secundă cu secundă, în timp, și niciodată imediat), ci din credința profundă de a nu sta pe bară când trebuie să spui ceva, de a nu-ți îndrepta privirea în altă parte, când sub ochii tăi se petrece ceva care îți provoacă neliniște, de a nu tolera nedreptăți. Citeam acum vreun deceniu îndemnul lui Stéphane Hessel la indignare, și cred că el explica tare bine acolo: nu trebuie să te indignezi sau să protestezi față de absolut tot ce ți se pare că nu merge bine pe planeta asta, căci sunt prea multe nedreptăți, minciuni, înșelăciuni, lucruri condamnabile, stări de fapte insuportabile, ca să ți le asumi pe toate, ca individ. Dar, tot ca individ, poți alege fie și un singur lucru care te nemulțumește, din afara sferei tale de interes imediat și subiectiv, și poți milita pașnic, la nivel individual, în cercul tău restrâns, indignându-te și condamnând un singur lucru reprobabil.
Am trăit experiența atacului dirijat direct mie, am suferit și m-am întrebat ce aveau foștii șefi, pe posturi publice de demnitari numiți politic, cu mine, angajată prin concurs, redactor de politică externă, fără niciun alt interes decât acela de a-mi păstra locul de muncă, dincolo de disputa legală între două poziții contrare în interpretarea hârțoagelor contractuale. Nu am găsit răspunsuri, nici nu mi-a trecut prin cap, la rândul meu, să scuip detaliile picante pe care le auzisem despre aceiași demnitari, dar am rămas cu acest singur lucru reprobabil de care am ales să mă indignez dincolo de sine, pentru care nu găsesc, ca explicație, decât încleștarea, încrâncenarea provocată de frustrări și ranchiune nevindecate: să ataci direct persoana care are o poziție diferită de a ta, care crede și gândește diferit de tine, în lipsa unui argument logic solid pentru a-i contrazice părerea sau a-i combate poziția cu fapte și date concrete.
Un fost profesor universitar îi ia peste picior pe cei care îi comentează critic postările, aproape că îi face imbecili că nu înțeleg ce spune el acolo și mărturisește disprețuitor că nu are timp de pierdut să le explice. Dacă un profesor nu are timp și chef de explicat și educat, oare cine ar trebui s-o facă?
Un traducător consacrat nu poate trece peste faptul că editura nu-i mai dă toate contractele de traducere ce consideră că i se cuvin, în schimb comandă traduceri unor necunoscuți ca să plătească mai puțin și să nu fie nevoie să reediteze. În loc să critice deschis și riguros editura și practicile de dezbătut reprobabile la nivel etic, dar probabil perfect valide legal și comercial, eventual să se uite un pic și în oglindă la monopolul anterior exercitat și acum smuls, critică deschis și disprețuitor traducătorul mai puțin consacrat, cu două exemple spicuite din care reiese strâmb că acestuia din urmă îi lipsesc reperele morale și profesionale.
Văd eu însămi pe Facebook o postare care susține că în Vietnam e interzis să dansezi salsa, cu o încercare de parabolă demnă de o compunere de clasa a șasea că, vezi doamne, așa vom ajunge și noi dacă iar votăm autoritari. Comentez candid că nu e adevărat și îndemn la un hai s-o lăsăm mai moale cu generalizările și poncifurile, că nici nouă nu ne place când spune un neamț că în România oamenii nu au apă caldă, ba mai mult, explic frumos că vorbesc în totală cunoștință de cauză, că am fost de multe ori în Vietnam, frații mei locuiesc acolo, și am dansat de toate, inclusiv salsa, am cântat karaoke la 3 dimineața, am fost prin baruri, teatre și săli de spectacole, și am cunoscut suficienți vietnamezi să consider că e insultător să arunci cu vorbele așa. Mi-a dat block, că sunt certăreață și că nu tolerează asemenea desconsiderare pe pagina sa.
Un fost angajat de la o instituție publică, nemulțumit că directorul nu-i prelungește mandatul pe post în străinătate, se apucă să spună cui îl ascultă că cel din urmă nu știe să scrie corect românește sau se ocupă cu bârfele din instituție și nu este suficient calificat pentru post de conducere.
Într-o altă instituție publică, directorul avangardist și postmodernist nu este agreat în anumite cercuri mai conservatoare și atunci care este strategia de înlăturare? Tactici de gherilă: atacă-i pe subalternii numiți de el, desconsideră-le munca, încearcă astfel să le obții plecarea, demiterea, ce-o fi, nu pe criterii profesionale, ci atacându-le, de exemplu, familiile sau relațiile personale, și speră să poți obține căderea demnitarului.
Mă abordează un cunoscut pe Facebook (li se zice amici digitali) că îi place cum scriu și dezbatem un pic azi, mai schimbăm o idee mâine, ne amintim că la un moment dat ne-am cunoscut la un chef acum un deceniu, de când nici nu ne-am mai văzut face2face, și apoi îmi spune că mă găsește tare interesantă și că i-ar plăcea să mă invite la o cafea sau o plimbare prin parc. Îi răspund frumos că sunt flatată, dar nu sunt disponibilă și cred că asta-i tot. Nope: îmi mărturisește că i-am plăcut încă de atunci, întâia și ultima dată, la cheful de acum zece ani, dar că nu a îndrăznit să mă abordeze din cauza unui prieten comun care „îi băga strâmbe”.
Toate astea sunt exemple adevărate, ale căror esență am păstrat-o și ale căror anumite detalii le-am ambalat mai frumușel. În toate cazurile, totul se reduce la diferitele variațiuni —nu sunt de acord cu tine, nu gândești ca mine, nu-mi place cum gândești, nu-mi convine că îmi critici poziția, nu dai like, nu mă lauzi, mă respingi— care duc inexorabil la prezumția că ești un nimeni (dobitoc că nu pricepi, josnic că tu ai de lucru și eu nu, certăreț că nu îmi dai dreptate, necalificat că mă dai afară, corupt că ești pe post public – aici vine și varianta: dă-te tu la o parte, să mă pun eu – sau meschin că nu am pe cine altcineva da vina că nu pot suporta respingerea).
Pe scurt, cum îmi spune foarte inspirant un prieten, oamenii confundă faptele, adevărul, sau chiar părerile bazate pe cele din urmă, cu propriile sentimente și emoții, sunt atât de încleștați și închiși în propriul ego și în apărarea feroce a propriilor poziții, de parcă în joc le-ar fi însăși existența. Susțin individualismul și cred în individualism, am convingerea —liberală, dacă vreți— că fiecare poate și trebuie să se bazeze pe propriile forțe, să răzbată singur, să stea drept pe propriile picioare, să-și apere pozițiile și convingerile, credințele și principiile, dar cred că e groaznic de prost înțeles dacă se ajunge la forma asta autoritară de a crede că ești atât de important și deștept, că ce simți tu trebuie să fie adevărul, că ce gândești tu e corect fără drept de apel, iar ce simt sau cred alții e un atac personal dacă poziția e diferită, prin urmare my way or the highway, adică trebuie să ripostezi tot cu un atac personal, dacă se poate și cu furie, nervi și emoții inutile.
Retorica asta a încleștării face o pledoarie, din păcate din ce în ce mai asumată fără urmă de îndoială, pentru un soi de dictatură a părerilor ridicate la rang de adevăruri exclusiv personale, adică ale căror chei sau soluții le deține irevocabil cel care le posedă, la înverșunarea asocierii însăși existenței cu reflecția, cu gândirea critică. Din păcate, în mod trist paradoxal, se uită că spiritul cartezian îndemna, înainte de a gândi pentru a ajunge la concluzia existenței, la îndoială. Îndoiala este cea care dă forță raționalismului, gândirii logice bazate pe deducție: observăm, judecăm, deducem și ajungem la concluzii, dar înșiși acești pași sunt bazați pe îndoieli, la origini sunt, pur și simplu, întrebări, necunoscute, preocupări, căci altfel, certitudinea deținerii adevărului nu face decât să limiteze însăși gândirea rațională. A te întreba dacă ai dreptate, dacă ce crezi, ce simți, ce percepi, propriile experiențe și emoții trebuie să fie aceleași pentru toți e de datoria oricui gândește și își exprimă conștient părerea. Să sari acești pași, înlocuind argumentarea logică cu etichetarea grosolană a adversarului de dezbatere poate fi rezultatul inițial al emoțiilor — doar oameni suntem — dar, odată trecută ardoarea momentului, să te lași pradă emoțiilor, de dragul de a satisface orgolii și ascunde pizmă și dezamăgiri personale, pur și simplu nu face cinste gândirii logice.
Nefelibata 