Tag Archives: atac personal

Retorica încleștării

Se fac în toamnă șapte ani de când m-am văzut nevoită să suport o ruptură profesională de pe urma căreia am învățat, până la urmă, multe, și care mi-a îndreptat pașii pe o cale pe care atunci nu o vedeam nici măcar ca pe o îndepărtată posibilitate, dar care m-a adus aici, în momentul în care mă aflu și scriu acum. Au trecut, cum spuneam, șapte ani de când mi s-a smuls absolut tot ce construisem, și de când eu însămi am fost smulsă dintr-o viață și dintr-un domeniu profesional care se suprapuneau, se amestecau și ajungeau chiar să se confunde în cel mai fericit mod cu putință. Se spune că în decurs de șapte ani fiecare celulă din corpul omenesc s-a schimbat complet, astfel încât se poate afirma cu certitudine că după cel puțin șapte ani, nimeni nu mai este la fel, orice om s-a schimbat complet, până la a accepta că este o cu totul altă persoană. Probabil că la bază e pe undeva o bucățică de adevăr demonstrat științific care a ajuns sub forma asta la profani, dar eu aleg să păstrez esența, și ceea ce mă face să scriu acum: accept că sunt o cu totul altă persoană față de cea de acum șapte ani, ca să pot scrie cu suficientă detașare și obiectivitate. Fac un pas sau un salt înapoi și sper să pot scrie despre asta cu suficient sânge rece.

Fac acum recurs la această metodă a lucidității după șapte ani pentru că pot, pentru că asta mi-e starea de spirit acum —slavă trecerii salvatoare a timpului— extrem de diferită, de altfel, de cea de atunci. Când ajungi pe un post în sistemul public după un concurs de angajare, parcurgi toate etapele, capeți evaluări foarte bune, dai concursuri interne de promovare, respecți toate condițiile, îndeplinești toate cerințele și încă pe atât, pleci la post în străinătate, tot pe bază de concurs, treci de interviuri interne, ai în continuare rezultate foarte bune pentru ca, după ani de muncă, să fii desființat cu post cu tot, din pix și pe baza unei hârtii făcute pe genunchi, numite referat și brodite cu vreo 5 semnături și trei ștampile, cui nu i-ar fierbe sângele în vene? Când te vezi față cu perspectiva de a te găsi în stradă, fără post, fără job, fără să poți lua măcar la cunoștință zisul referat, la un moment dat, te calmezi un pic și ceri explicații, indicații, cu atât mai mult cu cât ești la stat, și se presupune că există proceduri, norme, etape de parcurs. Până la urmă, ai un contract de muncă și chiar dacă postul s-a desființat în sub 5 secunde, din pix, e de datoria superiorilor să-ți spună ce ai de făcut în continuare. Așa că te calmezi un pic și urmezi procedura: scrii și înregistrezi cereri adresate direcției, care este obligată prin lege să răspundă, invoci prevederi din procedura aprobată, și aștepți răspuns. Direcția are la dispoziție 30 de zile să răspundă, timp în care… ei bine, faci ce crezi de cuviință (eufemism pentru: dar cui îi pasă?).

Am să trec acum peste episoadele următoare —răspunsurile întârziate, transmise fix în termenul limită și în doi peri, la marginea batjocurii, chemarea în judecată, decizia și argumentarea ei kafkiană, deznodământul absurd, ajuns când chiar nu mai era de interes pentru absolut nimeni— căci merită să ajungă la un moment dat în paginile unui roman, învăluite în întâmplările fictive și fără nicio legătură cu realitatea ale vreunui personaj închipuit, atât de rocambolești sunt. Ceea ce încă îmi ocupă parte a preocupărilor și gândurilor, chiar și de la depărtarea celor șapte ani, este altceva: recursul la atacul la persoană.

Continue reading