Un deceniu de la mișcarea indignaților în Spania

O mai profundă răsturnare a tuturor idealurilor indignaților de atunci, un mai pe dos rezultat al indignării lor, o mai completă frustrare a tuturor revendicărilor lor nici că se putea: să ieși în stradă ca să critici dualismul simplificant și reducționist al bipartidismului (resimțit astfel la nivelul posibilității alegerii, diversității gândirii, respingerii înfruntării clasice între două tabere, două ideologii, două posibilități, nu mai multe) al alternanței dreptei cu stânga fără cale de mijloc, al înfruntării între a salva bănci de la faliment și a salva oameni din sărăcie și să ajungi ca, în 2021, alegerea să-ți fie din nou simplificată, redusă la două unice opțiuni – nu mai multe, că e prea complicat – e de înțeles dacă singura speranță ca să poți gândi e să citești basme repovestite în care vrăjitoarea cea rea din vest are povestea ei, iar zâna cea rea are motivele ei. Realitatea e în alb sau negru, împărțită în buni și răi, în dreapta și stânga, în libertate și socialism/comunism.

La zece ani de la mișcarea indignaților, care a transformat Puerta del Sol într-un simbol idealist al protestelor împotriva bipartidismului, hegemoniei piețelor financiare și ignoranței desăvârșite față de oameni și indivizi, Madridul a avut de ales din două una – libertate sau socialism. Asta ar fi povestea pe scurt, pe foarte scurt, pe sub 140 de caractere de scurt; așa s-ar putea rezuma deceniul scurs de la 15 mai 2011, așa cum, din păcate, le place multor oameni să se informeze, citind doar titlurile (și ele reduse la limita inteligibilității) sau în general în diagonală, având la dipoziție decizii de tip ori/ori de luat sau alegeri în stil alb/negru de făcut. Așa a câștigat dreapta alegerile regionale din Madrid: alegătorii nu trebuie să se obosească să se gândească prea mult, să vadă nuanțele, să înțeleagă. Nu, trebuie doar să li se ofere alegeri necomplicate, binoame reducționiste și confuze căci, desigur, pe puțini îi interesează finețurile legate de faptul că socialismul e o ideologie, iar libertatea o stare, un drept, un concept, o virtute, orice, numai prinsă în limitele unei ideologii – nu.

O mai profundă răsturnare a tuturor idealurilor indignaților de atunci, un mai pe dos rezultat al indignării lor, o mai completă frustrare a tuturor revendicărilor lor nici că se putea: să ieși în stradă ca să critici dualismul simplificant și reducționist al bipartidismului (resimțit astfel la nivelul posibilității alegerii, diversității gândirii, respingerii înfruntării clasice între două tabere, două ideologii, două posibilități, nu mai multe) al alternanței dreptei cu stânga fără cale de mijloc, al înfruntării între a salva bănci de la faliment și a salva oameni din sărăcie și să ajungi ca, în 2021, alegerea să-ți fie din nou simplificată, redusă la două unice opțiuni – nu mai multe, că e prea complicat – e de înțeles dacă singura speranță ca să poți gândi e să citești basme repovestite în care vrăjitoarea cea rea din vest are povestea ei, iar zâna cea rea are motivele ei. Realitatea e în alb sau negru, împărțită în buni și răi, în dreapta și stânga, în libertate și socialism/comunism.

Indignații din Spania au ieșit atunci în stradă și au rămas în piețele multor orașe în corturi încă vreo două luni tocmai ca să critice tot ce avea de-a face cu gândirea asta de tip din două una: hegemonia bipartidismului și alternanța unică dreapta-stânga, alegerea salvării sistemului financiar cu bani împrumutați și sacrificării indivizilor, ipotecilor și micilor lor afaceri. Cei care au ieșit în stradă în 15 mai 2011 și apoi au rămas în Puerta del Sol și în alte piețe din orașele spaniole au început să se erijeze în respondenți ai îndemnului lui Stéphane Hessel, care publicase cu doar jumătate de an în urmă acel Indignez-vous!. Cu toate că puțini mai și citiseră cele câteva zeci de pagini ale îndemnului profund umanist la a ne indigna și milita pașnic față de câte un singur lucru care nu ne place în jur, în societate – nu neapărat față de toate tarele acesteia și nici față de cele mai grave -isme sau ideologii – iar numele le-a fost dat de presă, mișcarea indignaților începuse să se contureze în spiritul îndemnului.

În Spania, ultimii ani ai primului deceniu al secolului au fost ani de manifestații, proteste, greve, marșuri, uneori cu autorizație, alteori spontane, de multe ori încheiate cu intervenția forțelor de intervenție rapidă, căci în pofida tuturor angajamentelor inițiale pentru proteste pașnice, undeva, pe drum, se perverteau intențiile. Protestele și manifestațiile săptămânale împotriva drasticelor măsuri de austeritate, urmate de disponibilizări, tăieri salariale, șomaj, evacuări forțate, planuri pentru privatizare în sănătate și educație (adică tocmai în sectoarele care, prin gratuitatea și universalitatea lor, prin neconsiderarea lor în termeni de productivitate și profit, contribuiseră la un model umanist de trai de invidiat, ajuns în grav pericol) erau la ordinea zilei și adoptaseră, cumva, spiritul îndemnului Indignez-vous!: fiecare protesta împotriva câte unei tare, împotriva câte unei măsuri, unei decizii, unei înăspriri care zdruncina temeliile unei societăți până atunci profund tolerante și liniștite. Căci trebuie spus și asta: în afară de protestele împotriva participării Spaniei la războiul din Irak alături de coaliția internațională condusă de SUA și ulterior cele împotriva guvernului de dreapta, imediat după atentatele teroriste din 11 martie 2004, cu greu puteau fi mobilizați spaniolii ca să se revolte împotriva a orice, în general răspunzând pașnic și chiar cu entuziasm față de participarea la inițiative, proiecte, mărsuri europene și occidentale în general. (De exemplu, Tratatul constituțional al UE a fost aprobat cu majoritate și entuziasm în referendum în Spania, înainte de a fi anulat în urma NU-urilor francezilor și olandezilor).

În duminica de 15 mai 2011 se anunța încă o serie de proteste în toată Spania, ceva la ordinea zilei în anul în care tocmai începuse primăvara arabă, care avea să marcheze protestarul drept persoana anului, căruia urma să i se acorde chiar prima zi internațională, în  15 octombrie. Convocat cu o săptămână înainte de alegerile locale din 22 mai – cel mai important scrutin în Spania de la anterioarele alegeri generale din 2008, câștigate de socialiști cu puțin timp înainte de prăbușirea piețelor financiare – marșul început pe străzile capitalei spaniole se voia un protest împotriva alegerii exclusive între dreapta și stânga, împotriva sistemului politic marcat de cele două partide mari, favorizate de o lege electorală care urmărea să împiedice fragmentarea spectrului politic și să îngreuneze intrarea în legislativ a formațiunilor minoritare care să ajungă să aibă influențe semnificative asupra luării deciziilor politice. Oamenii obosiseră să aleagă de fiecare dată roșu sau albastru, erau dezamăgiți de cele două formațiuni gigant deopotrivă, de corupție, de furturi, de minciuni, de înșelăciuni, de lipsa de reprezentativitate. Era un protest împotriva unor stări de fapte, mai degrabă decât împotriva unui guvern, a unui partid sau a unei ideologii politice în sine: spaniolii spuneau că voiau altceva, voiau o a treia și a patra și a suta opțiune, criticând drastic acest soi de ordine politică și socială care părea să fi ajuns la sațietate, nemaioferind nimic, și mai mult decât atât, dovedindu-se a fi insuficient pentru ieșirea din criză. Marșul s-a încheiat, ca de obicei, în centru, la kilometrul 0, în Puerta del Sol. Numai că indignații au rămas acolo vreme de o lună.

Indignații din Puerta del Sol își așezau corturile și se organizau în comitete pe teme de dezbatere, iar la adunările periodice vorbeau, discutau, dezbăteau, scriau și desenau pancarte cu revendicări, propuneri, măsuri. S-au făcut reportaje, interviuri, se comenta, se vorbea, se propuneau și sugerau lucruri, se vehiculau idei, optimiștii vorbeau de agora și revenirea la originile democrației, scepticii căutau să vadă cine sau ce era în spatele acestei mobilizări, pe măsură ce tot mai mulți oameni veneau și rămâneau în Puerta del Sol. Și nu numai acolo, ci peste tot. Citeam ziarele, ieșeam cu prietenii, urmăream telejurnalele: interesul pentru metoda d’Hondt de calcul al repartizării fotoliilor parlamentare în sistemele de candidaturi cu liste, ce înseamnă, ce repercusiuni are, ce tip de sistem favorizează și de ce, pentru scrierile lui Aristotel și ale Sfântului Augustin, pentru filosofia politică devenise ceva uluitor, dar la ordinea zilei. Dintr-o dată, toată lumea vorbea despre lucruri care până atunci aparțineau sălilor de curs de la științe politice și filosofie, și era emoționant și interesant, căci despre asta era vorba: ca oamenii să fie interesați de politică, de cum se face, de ce înseamnă, dintr-o perspectivă naturală, firească, de pe o poziție care să îi stârnească, să îi îndemne se participe, să se intereseze și să se implice, dincolo de convocarea o dată la patru ani la urne. Au urmat ani plini de emoții, cu noi partide și formațiuni politice, cu noi și altfel de scandaluri, cu schimbări, cu diversificarea spectrului politic și culorilor lui, cu apusul multor cariere politice și răsăritul altora, cu noi tipuri de discursuri și noi ipocrizii, cu exagerări până la limita suportabilă a supreficialului, în care fiecare trebuie nu numai să aibă o opinie, dar trebuie să și-o și exprime, indiferent de condiții sau de faptele pe care și-o bazează (sau nu, căci nu întotdeauna e nevoie de fapte) – și până la urmă politica revine în matca ei dintotdeauna.

După zece ani, indignații care puneau lumea la cale s-au dus acasă, ori și-au luat ipotecile și joburile în corporațiile pe care le criticau acum zece ani, ori s-au implicat în asociații și organizații neguvernamentale, ori chiar în politică – ba unii au avut timp chiar să se și retragă din politică în acești zece ani. Evoluția, într-un sens sau altul, într-un fel sau altul – e perfect normală. Fiecare se poate uita în urmă, acum zece ani, și poate observa câte s-au schimbat în lume, în viața personală, câte dintre planurile și proiectele de atunci s-au transformat în realitate, câte a trebuit să fie ajustate pe parcurs, câte învingeri asumate, câte pierderi și nereușite recunoscute – din nou, nimic reprobabil în asta.

În urmă cu aproape douăzeci de ani, în Germania, am dat peste un termen numit Politikverdrossenheit, căruia ulterior i-am găsit traduceri sau interpretări legate de apatie politică, lipsă de interes pentru politică, dezinteres pentru informație în general și cea legată de vot, participare și implicare cetățenească în general, dar pe care inițial l-am înțeles atunci drept un amestec de supărare, dezamăgire și sastisire. Cu alte cuvinte, nu era pur și simplu plictiseală sau apatie față de politică, ci era o stare de fapte, dar ca repercusiune, avea și motive, se baza pe ceva, pe o decepție, pe o amăreală, în cele din urmă pe o reflecție legată de sensul politicii, al implicării cetățenești și al ce bun poate ieși din asta. Când au apărut indignații în Spania, m-am gândit din nou la acest termen, și mi l-am conturat din nou ca pe un concept, o descriere a unei stări de fapte naturale în ordinea firească a realității: când sistemul e atât de avansat politic, când democrația e, până la urmă, atât de modernă, îmbunătățită, perfecționată de decenii de practică (cel puțin în comparație cu alte locuri) și totuși nu mai reușește să ofere răspunsuri și soluții, e normal ca oamenii să se simtă sătuli, să-și piardă interesul. E primul pas către noi întrebări, îndoieli, revendicări, schimbări, e anunțul unei emoții intelectuale ce va să vină.

Acum zece ani, mă gândeam că, pe termen lung, nu va rămâne mult din acel spirit al adunărilor și dezbaterilor spontane din Puerta del Sol, și credeam că era normal, că e firesc ca lucrurile să evolueze, ca, în cele din urmă, să meargă toți la casele lor și să înceapă schimbările. Nu întrezăream chiar o terraformare absolută a spectrului politic, dar curcubeul forțelor politice din ultimii ani mi s-a părut un bun început. Din păcate, acum cred că a fost punctul culminant al regresului, ca un foc de artificii de anul nou, după care mergem toți acasă și o luăm de la capăt, de vreme ce alegerea – chit că la nivel regional – a revenit nu numai la una din două, ci la a alege între două lucruri care, prin ecuația simplistă în care sunt prezentate, nu numai că par să se excludă reciproc, dar prima, libertatea, ajunge chiar să fie interpretată ca o ideologie, aceea de a putea sta la terasă până dimineața și a socializa fără restricții.

Author: Ruxandra Constantinescu

My every now and then jottings run on this blog in English, Spanish, and Romanian, as a tribute to all cultures I currently find myself at the crossroads of. I was born and raised in Bucharest, but I had been traveling in my mind every since I could read. Eventually, I started doing it for real as soon as I could, so I got to study, work, live, and travel in Romania, Germany, France, and Spain. Take your pick of posts on books, travels, places, people, current social and emotional issues. International politics or current affairs are no stretch, as neither are movies, series, journalism and communication, nor teaching EFL.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.