Nu am vrut niciodată să emigrez; cel puțin, nu așa mi-am etichetat sau interpretat vreodată dorința de a călători, de a cunoaște locuri și oameni noi, de a studia și petrece timp îndelungat în străinătate. Dorința aceasta am avut-o încă de mică, de când am început să citesc și să descopăr, mai întâi prin intermediul cărților, tărâmuri îndepărtate, povești diferite de viața comodă și liniștită pe care o cunoșteam, limbi și culturi atât de diverse și cu atât mai interesante și atrăgătoare. Pe măsură ce creșteam, dorința aceasta se contura pur și simplu în convingerea precisă că nu vroiam nicidecum să-mi petrec toată viața într-un singur loc. Iar odată cu deschiderea granițelor între statele europene, șansele pentru studii și schimburi de experiențe, odată cu progresul tehnologiei și al invențiilor care ne fac viața mai ușoară, nici măcar distanțele fizice nu au mai avut aceeași semnificație.
Așadar, aventura emigrației nu a purtat niciodată pentru mine pecetea motivației economice, financiare, materiale, a căutării unei vieți mai bune – așa cum se petrece deseori. Am plecat prima oară de acasă și din țară la 20 de ani, iar în ultimul deceniu am trecut prin Germania și Franța și am tot revenit, după care am plecat din nou. În cele din urmă, viața m-a adus în Spania, pentru că am vrut să scriu despre românii de aici pentru românii din țară, și asta am făcut în ultimii șase ani. Prin urmare, cred că motivațiile au fost îndeosebi de natură personală, legat de ceea ce am vrut să fac în viață: studii, practică, școli de vară, cursuri și seminarii, un loc de muncă. Și mi-am îndeplinit dorința, căci am călătorit, am cunoscut oameni și locuri, am învățat limbi străine, am cunoscut culturi și obiceiuri diferite, am aflat lucruri noi și am citit multe cărți.
Așa cum alegerea acestor aventuri a fost motivată doar de dorința de care vorbeam la început, niciodată nu a fost vorba de a alege între a pleca sau a rămâne în țară; niciodată nu am simțit substratul șanselor mai bune din afara țării ori lipsa acestora acasă; niciodată nu am perceput dilema despre care se vorbește atât, a tinerilor care aparent pendulează și se gândesc mereu dacă să se stabilească în România, în casa cu salarii mici, sau în altă țară, ca străini cu joburi bine plătite. Nicidecum: am plecat și am revenit pentru că am vrut, pentru că m-am simțit deopotrivă bine atât acasă, cât și în străinătate.
Nu știu unde mă vor mai duce alegerile pe care le mai am de făcut, așa cum nu știu câte locuri noi voi mai avea de cunoscut; sper să fie tot mai multe. Ceea ce știu este că peste tot există șanse și oricând există posibilitatea de a face alegeri. Mă bucur enorm că am apucat să trăiesc într-o țară și într-o epocă în care pot călători fără restricții, în care în decursul unei săptămâni pot pleca din Hanoi, ajunge la București peste o zi și reveni la Madrid peste alte două, urmând ca în week-end să aterizez la Berlin.
Până la urmă, poate că port cu mine un anume soi de spirit de revendicare: cu doar o generație în urmă, părinții mei și prietenii lor nu puteau nici măcar să dețină un pașaport, iar mulți dintre ei sunt oameni care și-au petrecut viața întreagă într-un singur loc, în aceeași țară, făcând aceleași lucruri zi de zi, ani la rând. Eu aleg în fiecare zi să percep aventura emigrației ca pe un pol complet opus acestei vieți; nu-i critic și nici nu-i judec pe cei care aleg să rămână acasă. Eu una aleg să-mi trăiesc viața în cât mai multe locuri de pe acest pământ.
Articol de opinie publicat în ziarul Românul, nr. 134/24 februarie 2015
Nefelibata 