De fiecare dată când m-am uitat în urmă la venirea mea în Spania, unde aveam să rămân atâția ani (lucru de care, firește, habar nu aveam și pe care nici nu mi-l închipuiam acum aproape 14 ani), gândul îmi sare automat la o melodie pe care am auzit-o întâmplător la televizor, pe unul dintre canalele de muzică, în ziua în care aflasem că în mai puțin de o lună aveam să fiu trimisă corespondent de presă la Madrid, când tocmai ajunsesem acasă și mă pregăteam să-mi sun părinții să le dau vestea.
Nu-mi mai aduc bine aminte dacă, de lunile de zile în care tot făceam știri despre românii din Spania, nu ajunsesem și eu ca prima asociere mentală pe care să o fac cu țara asta să meargă automat la românii din străinătate, lupta lor pentru supraviețuire, locuri de muncă și drepturi de muncă fără restricții, acte în regulă – în sfârșit, tot ce ținea de nenumăratele fațete ale emigrației.
Probabil că da, probabil că imaginea pe care o avusesem despre Spania înainte de perioada știrilor despre românii de aici, cea formată în liceu, de la orele de literatură universală sau istorie universală, completată apoi de anul petrecut în facultate la limbi străine, la cursurile practice de limbă spaniolă sau la cele de hispanistică, se estompase cel puțin. Spania nu mă mai ducea imediat cu gândul la limba, literatura, istoria pe care le învățasem sau citisem, ci la românii din străinătate. Devenise un concept pe cât de arid lingvistic și cultural (ca redactor de știri de agenție de presă, ajunsesem să-mi asum cumva un anumit limbaj restrâns, de ziarist de agenție, pe care încercam să-l fac inteligibil și simplu pentru abonați și pentru cititorii știrilor mele, după documentarea și săpăturile făcute în legislație, studii despre imigrație, mărturii ale românilor și tot așa) pe atât de trist și repetitiv prin prisma slalomului pe care încercam să-l fac printre chestiunile sociale care îi priveau pe românii din Spania, evenimentele politice de pe fundalul imaginii acestor oameni văzuți de departe ca o masă amorfă și atât, și micile cataclisme economice zilnice care ne umpleau timpul pe atunci.
Spania nu mai era țara a cărei limbă începusem s-o învăț singură în lungile luni ale vacanțelor de vară din liceu, cu o cărticică din seria Învățați limba fără profesor, după ce observasem că înțelegeam ce citeam în cărțile în spaniolă pe care mi le aducea mama de la Biblioteca Națională, unde a lucrat toată viața; nu mai era fostul imperiu crescut și decăzut precum toate celelalte de-a lungul vremurilor, despre care citisem atâta istorie în liceu; nu mai era căminul, lăcașul lingvistic al atâtor scriitori – mai mulți de peste ocean decât de aici, de pe continent – care mă fascinaseră și îmi ocupaseră imaginația și nesfârșitele ore de lecturi. Nici nu mai spun că habar nu aveam că, pe lângă amintirea acestor puține fațete spaniole, urma să mai descopăr încă multe altele, printre care nu în ultimul rând cea a traiului în Spania.
Când am aflat deci că urma să fiu trimisă corespondent în Spania, pentru început doar pentru a acoperi acolo în special alegerile legislative din noiembrie 2008 pentru Parlamentul României, pentru ca, ulterior, să încep să transmit despre tot ce se petrecea în peninsulă, inclusiv în ceea ce privea comunitatea de români plecați la muncă, am ajuns acasă, am deschis televizorul ca să ascult știrile, le-am telefonat părinților, le-am dat vestea, după care m-am încumetat la un surf scurt pe undele canalelor de muzică. Și am dat peste melodia asta a N.O.H.A. (Noise of Human Art), în al cărei videoclip protagonista și solista își petrece cele trei, patru minute cântând cuando tomes tu café toma tu café en España/Toma… y hasta caña en España y con caña/Cuando tomes tu café toma tu café en la playa/y tumbate sobre tu toalla/cuando tomes tu café toma tu café en la playa/tumbate en tu toalla en la playa y con caña. Mi-a rămas în minte mai ales pentru că pe atunci știam doar că acea caña se referă la o bericică vărsată, la barul din colț, sau pe plajă – însă iată că ea cânta și bea cafeaua pe plajă cu un păhărel de tărie. Pentru ea caña era tărie, nu mai era bere la pahar, sau cum? Și cum venea asta cu băutul cafelei cu tărie și cu zahăr? Sau avea de-a face cu trestia de zahăr, căci caña de azucar asta era? Nici nu mai spun că alt lucru pe care nu-l știam prea bine pe atunci (și prin urmare, nu-l pricepeam pe de-a-ntregul) e că propozițiile subordonate temporale se folosesc în spaniolă cu conjunctivul, modul ăsta verbal care mi-a dat ceva dureri de cap de-a lungul timpului, din cauza modului în care gândesc spaniolii și îl folosesc pentru exprimarea de acțiuni nepetrecute, dar care ar putea să se petreacă sau să se fi petrecut la un moment dat.
Trebuia să ajung în Spania, să trăiesc și să-mi fac prieteni, să-mi clădesc o viață aici, să călătoresc prin toată țara și să scriu despre asta, și uneori în special despre mâncare și băutură, să beau și să mănânc eu însămi, ca să învăț și să aflu multe. Printre aceste multe lucruri, nu în ultimul rând, faptul că nicio carte, niciun manual, niciun curs de limbă nu te învață ce e cu adevărat o caña până ce nu o guști și încerci, ca să afli că, dincolo de multele semnificații lingvistice, e și tăria făcută din trestia de zahăr. Partea cu băutul cafelei pe plajă cu un păhărel din tăria asta (aguardiente e termenul generic, adică apă care te arde pe gâtlej, adică rachiu) aveam să ajung s-o pricep și mai târziu, însă de atunci, de când am ascultat versurile astea repetate și menite să devină earworm cu intenție evidentă de cântecel lipicios, melodía pegadiza cum ar spune spaniolii, cum ar veni, din aia care îți rămâne în minte și pe care te trezești că o fredonezi bâzâind dimineața în metrou, am început să mă gândesc din nou la Spania așa cum începusem s-o citesc și să mi-o închipui în adolescență, din cărți, filme și uneori chiar muzică.
A fost un simplu declic, dar s-a făcut atunci loc pentru tot ce aveam să descopăr: Spania în care e ideal să trăiești dacă ai un job bun, țara în care e posibil să-ți clădești o viață liniștită și plăcută, în care nu e greu să te simți bine și nu de puține ori fericit, unde e lumină și soare, unde dai de povești, lucruri de aflat și locuri de văzut la tot pasul, unde mâncarea e excelentă și vinurile delicioase, unde oamenii sunt ca peste tot, cu bune și cu rele, dar mai ales toleranți, uneori până la indiferență sau la limita suportabilului și dincolo de ea, alteori până la o profundă acceptare a diferențelor, în sfârșit, un loc în care fiecare poate alege ce și cum să trăiască, și locul din care am scris atâta despre românii de aici, despre comunitate, despre colectiv, despre diferențele dintre cele două și despre toate nuanțele, luminile și umbrele care au făcut parte din conceptul ăsta al românilor din străinătate.
Cert e că atunci, când nici nu mă urcasem încă în avion, Spania era locul în care trebuia să iau lucrurile în serios: cafeaua se bea pe plajă, lungit pe prosop, și cu câte o gură de tărie, nu cu croissant sau cine știe ce bunătăți pretențioase. Toate astea aveau să însemne, firește, mai mult decât exprimau vorbele astea; erau însemne ale unei culturi față de care simțeam parcă nostalgie și drag încă dinainte de a apuca să o cunosc pe îndelete.
Nefelibata 