Povești fascinante cu regi și comparații identitare

A fost o dată un rege cu un trecut amoros extrem de intens (să nu zic accidentat) care i s-a întors ca un bumerang necruțător tocmai la vârsta senectuții. Sau mă rog, necruțător din perspectiva observatorului imparțial de pe margine, căci pentru el sau pentru chiar poporul său suveran – relaxați-vă, lucrurile nu stau chiar așa de nasol, ce mare lucru a făcut? – nimic nu e necruțător nici sub soarele intens al sudului, nici sub cerul limpede al Madridului, atâta vreme cât avem las cañas pe masă, iar tapas sunt la fel de gustoase (se îngroașă orice glumă și poporul chiar devine necruțător cu cei care îl conduc, cu suveranul și cu familia lui cu tot, când nu se dau aceste două premize, din cauze de pandemie, dar asta e pentru episodul următor).

În cel mai recent episod din palpitanta lui viață socială (reality show-urile secolului 21 sunt copilandrii pe lângă aventurile regelui, trăite în direct de popor încă din secolul trecut), suveranul cu pricina a primit un cadou-comision pentru că a intermediat un contract de construcție de infrastructură. Spaniolii au monopolul construcției liniei de tren de mare viteză de la Mecca la Medina, laudă interveția monarhului și apreciază activitatea intens diplomatică a șefului statului, bazată pe prietenii și influențe clădite de-a lungul anilor. Bravo lui și bravo lor, spaniolilor, ce șef de stat au, nu? Saudiții îi fac un cadou de câteva zeci de milioane de euro – între prieteni se fac și se primesc cadouri, nu? Ce e rău în asta? Suveranul, la rândul lui, are alți prieteni – una anume mai apropiată – așa că de ce să nu facă și el cadou aceleași milioane? Banii –  și implicit starea de bine când te știi cu milioanele în conturi deschise prin intermediari și sub protecția unor fundații în paradisuri fiscale – sunt și ei cam ca materia în natură: nu se pierd, ci se transformă. În cazul ăsta, trec de la un posesor la altul. Deci prietena primește un cadou de la prietenul ei, regele, cam pe vremea când soția regelui trăia la Londra pentru că nu mai suporta să stea în aceeași țară cu consortul care își trăia viața sub soarele binevoitor al sudului, cu prietena în cauză care se mai ocupa și de anumite evenimente, întâlniri de afaceri, reuniuni de nivel înalt, sub auspiciile extrem de binevoitoare ale guvernelor spaniole de culoare roșie și albastră deopotrivă.

Nimic nu e etern în viața asta, așa că, după un safari cu final nefericit (zeci de mii de euro costă să poți vâna, de plăcere, unele dintre cele mai vechi animale de pe planetă), un șold rupt și niște scuze peste limita penibilului din partea unui suveran septuagenar, relația de amiciție și viață se strică. Regele vrea banii înapoi – căci deh, dacă nu mai suntem prieteni, ne luăm jucăriile și plecăm – dar prietenei nu-i convine, așa că îl cam pârăște la fi-su, devenit între timp rege. Totul iese la iveală relativ recent, și mai ales în urma unor întregistrări buclucașe ale unui fost comisar de poliție care a avut grijă să documenteze cam tot și cam pe toți – politicieni, suverani, prieteni. Strâns cu ușa din alte motive, comisarul cu pricina face dezvăluiri impresionante puțin câte puțin – cam ca Dandanache al lui Caragiale: La un caz iar… pac! La “Răsboiul”. Ițele sunt tare complicate și demne de un roman de spionaj sau chiar un film american bun, dar să nu ne batem capul prea mult, căci suveranul decide să se scoată de ecuație: în mod solemn decide să se autoexileze într-o țară unde soarele este și mai puternic, și mai puțin necruțător, și unde predecesorii săi de cu secole în urmă s-au simțit așa de bine că acum nu mai există nicio urmă, nici măcar genetică, a populației băștinașe originare.

Autoexilul e solemn, apreciat de unii politicieni care susțin că așa se distanțează și curăță monarhia de orice umbră și chiar regretat de alți politicieni, care observă cu durere în suflet că uite unde s-a ajuns, nu mai există pic de respect pentru acest om care a făcut atâta diplomație pentru țară și care a și distrat uneori poporul cu escapadele lui amoroase, cu intrigile și secretele de stat scăpate în momente de tandrețe cu una dintre prietenele cu care nu se ferea să aibă o relație tare strânsă până când s-a terminat iubirea și prietena i-a cerut tot bani (circuitul materiei în natură) ca să se retragă în lumea vip-urilor.

Bumerangul necruțător e acolo pentru cine vrea să îl vadă, și mai ales, pentru cine simte ceva legat de povestea asta – rușine, revoltă, indignare, tristețe, sau orice altceva decât indiferență sau dezinteres. Pentru acest observator imparțial, povestea asta e doar tare bună pentru un roman sau chiar scenariu de film, mai ales pentru că toate faptele, întorsăturile de situație, declicurile, personajele, replicile sunt pe cât de reale pe cât se poate spune că, iată, viața bate filmul. Nici cel mai high regizor american, în niciun probabil moment de deznădejde inspirațională nu ar fi putut fi în stare să închipuie asemenea thriller. Nici nu mai spun că în Europa civilizată monarhiile sunt în continuare parțial inexplicabil de fascinante pentru popoarele lor, care, în funcție de trecutul istoric, îi privesc pe membrii caselor regale ori ca pe niște copii năstrușnici care  fac prostioare demne de trecut cu vederea, ori ca pe niște modele de integritate demne de urmat. Asta până când ceva, undeva, explodează – un scandal cu prostituție pe o insulă proprietate personală, o dezvăluire despre corupție care se lasă cu pușcărie – și ceasurile se resetează: împricinatul e repudiat și instituția asumă rolul busolei morale a nației.

Povestea rămâne fascinantă, pentru că oamenilor le plac poveștile. De când suntem oameni, dintotdeauna ne-a plăcut să ascultăm snoave și basme. Ne place să citim povești și romane, ne place să ne uităm la filme și seriale – ne place ficțiunea. Cum bine observa Yuval Noah Harari, dacă e ceva ce ne deosebește în mod fundamental de animale – adică ele toate sunt incapabile de așa ceva – acel ceva e imaginația, capacitatea de a ne închipui lucruri care nu s-au petrecut înainte de a le născoci undeva între două reacții chimice ale creierului. Și uite că până și realitatea poate făuri lucruri chiar mai interesante decât imaginația.

Ceea ce m-a făcut însă să scriu astăzi a fost ceva aparent fără legătură directă. Scriu de zor la un proiect personal despre identitate culturală și citesc și recitesc ziare românești din Spania, de unde reies, direct sau indirect, tot felul de definiții ale românului, văzut ca personaj generic, și delimitat abstract de limbă și trecut istoric, dar mai ales de cetățenie, de apartenența la o comunitate, un stat, în cazul ăsta. Citesc și aflu că suntem într-un anumit fel, ne lipsesc unele lucruri, ne depășesc altele, suntem patrioți, nu suntem patrioți, ca la noi la nimeni, mândrii că suntem români, rușine că ești român, suntem imigranți, nu suntem imigranți, România e într-un anume fel, simțim emoții sau nu simțim nimic vizavi de țară, suntem ramura unui copac cu rădăcinile rămase acolo sau frunza dusă de vânt peste mări și țări, ne merităm soarta (încă nu mi-e clar care e acest destin meritat la comun) și politicienii, avem cu cine ne mândri atât acasă, cât și peste granițe. Și tot așa – departe de a fi epuizat definiția.

Ce vreau să spun este: uite-mă trăind de peste un deceniu într-o altă țară. Și poate e de vină perspectiva mea de centru al lumii mele interioare, dar ce se petrece aici pe toate planurile nu e în niciun fel nici mai mult, nici mai puțin, nici mai bine, nici mai rău decât ce se petrece în România de când am plecat din țară. Mi-ar plăcea să pot apuca la un moment dat să scriu o istorie a acestor ani ai mei între România și Spania ca și cum un poet sau un scriitor ar publica un volum bilingv: în cazul meu, pe pagina din stânga ar fi evenimentele din România ultimului deceniu, iar pe pagina din dreapta, evenimentele în oglindă din Spania.

Povestea cu regele e doar un exemplu. Faptul că oamenii nu se indignează, nu se revoltă – un altul. Crizele – economice, sociale, sanitare, ale conștiințelor – sunt atât de asemănătoare că uneori mă trezesc dorindu-mi să nu-mi mai pot aminti și nici face astfel de paralelisme. Atitudinea oamenilor – azi ies în stradă sau se indignează, mâine stau acasă – e aceeași peste ani și peste tot.

Reacția la știrile despre judecători care primeau mită sub formă de găini și slănină a fost la fel de asemănătoare cu cea apărută la vestea unei foste prefecte care a fost prinsă cu o cremă furată din supermarket – ca două fuste cu model identic, dar de culori diferite. E o diferență de nuanță – nu de gravitate. Într-o țară, zeci de tineri și-au pierdut viața abia începută într-un incendiu; într-o altă țară, au fost găsiți morți zeci de bătrâni abandonați în cămine. E o diferență de situație ca atare – nu de tragedie. Într-o parte a Europei, mor oameni în fiecare an din cauza inundațiilor, înzăpezirilor; în altă parte a Europei mor oameni pentru că nu sunt suficiente locuri în secțiile de terapie intensivă ale spitalelor pe timp de pandemie. E o diferență de abordare a politicii și alocare defectuoasă a resurselor – dar nu de manieră și nici de competență publică. Într-un loc, un rege se exilează în dizgrație (resimțită de popor, nu de el) după ce s-a jucat o viață de-a telenovela;  într-un alt loc, un fost președinte suspendat de vreo două ori vrea din nou undeva la putere, după ce s-a jucat cam un deceniu de-a politica și de-a statul de drept. Amândoi au avut momentele lor când poporul i-a adulat ca pe niște eroi patrioți; e o diferență de om, de nume, de țară – nu de relevanță. Într-o țară, ne îngrozim de ce condiții de viață și muncă suportă niște muncitori de origine asiatică; într-alta, un șef de fermă fuge după ce îl abandonează la ușa celui mai apropiat spital pe un angajat care muncea la negru și fusese răpus de cădură. E o diferență de… ? De poveste, probabil.  

Oricum, astea sunt asemănări spicuite, de la suprafață, și poate chiar ar fi interesant să se cerceteze în oglindă și mai profund ceea ce se numește spiritul balcanic cu varianta sa dâmbovițeană, comparat cu ceea ce se numește spiritul mediteranean cu varianta sa iberică. Și totul prin intermediul poveștilor pe care le ascultăm sau citim cu atâta interes.

Dar pentru oamenii – hai să zic obișnuiți, cu sensul că nu sunt nici persoane publice, nici politicieni, nici vedete –  comparațiile legate de identitate, limbă, cultură, civilizație, istorie – nu-și au rostul, sunt nesănătoase la nivel individual, dincolo de conotații științifice sau exerciții intelectuale. Suntem ceea ce facem, ceea ce gândim și cum acționăm, ce spunem și ce simțim, ce citim și ce ne interesează, cum reacționăm și cum judecăm ca indivizi, nu ca popor sau membrii ai unei comunități – și nimic din toate astea nu poate fi împachetat sub o etichetă. Fiecare își scrie propria poveste.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.