Chestiunea asta a căldurii

Știți cum e când ai impresia că totul este clar, toate chestiunile sunt explicate și toate lecțiile învățate și exact atunci viața îți mai dă una, doar așa, ca să-ți spună ceva legat de coincidențe, ironii universale sau pur și simplu vreo lege nescrisă a echilibrului materiei în natură, ca să folosesc vorbe goale și pompoase?

Tocmai când mă simțeam tare bine că am explicat clar și concis, cu fapte, că poate România să aibă multe lipsuri și că, firește întotdeauna e loc de mai bine, dar nu lipsesc bunuri și chestiuni de bază cum ar fi căldura, apa caldă sau internetul – tocmai atunci, vine prezentul să mă pălmuiască abstract.

În cei peste zece ani de când locuiesc în Spania, de fiecare dată când m-am plâns de frig mi s-a răspuns, în glumă și în serios în egală măsură, că oare de ce mă plâng, din moment ce sunt de loc din estul Europei, unde e mult mai frig și mai mult timp în lunile de toamnă și iarnă, și prin urmare ar trebui să fiu călită sau cel puțin obișnuită cu frigul. Desigur, oamenii se obișnuiesc cu multe lucruri în viață și e clar că faptul că eu mă plângeam de frig putea fi văzut drept o mică exaltare pretențioasă într-o țară în care la temperaturi sub zero grade am văzut cu ochișorii mei cum unele școlare poartă fusta de la uniformă doar cu șosete sau cum unele case, de construcție relativ nouă nu au sisteme de încălzire centrală, nu au calorifere, nu au radiatoare, nu au nimic decât pereți și ferestre.

În primii ani, le răspundeam celor care făceau această tristă legătură între frig, obișnuință și acest soi de adaptare obligată la mediu prin eventuale mutații genetice care să mă împiedice să simt frigul (?!) cu un soi de țâfnă pe care acum aș pune-o doar pe seama vârstei mai fragede și nerăbdării. Le spuneam scurt că în România oamenii nu locuiesc sub poduri, așa că această așteptată obișnuință la frig nu se explică.

În ultimii ani, am mai crescut și eu și am învățat să răspund altfel, așa cum am făcut-o chiar recent cu un coleg de muncă. Omul a glumit când ne-a spus, mie și colegei din Polonia, că n-ar trebui să ne plângem de frig (în Spania, în clădirile cu încălzire centrală, căldura vine de la 1 noiembrie și doar de la 11 dimineața până la 11 seara – există explicații, dar asta e altă discuție). Colega i-a răspuns cam cum răspundeam eu acum zece ani, însă eu am încercat să explic că el, colegul spaniol, e probabil mai călit decât mine în fața frigului aspru al iernii. În România e cald mereu și peste tot iarna. I-am spus că nu-mi aduc aminte să mă fi plâns vreodată de frig în România, stând într-o casă, într-un birou, într-un restaurant, la cinema sau într-un muzeu. Ce să zic, nici la metrou sau în autobuz. Probabil tocmai pentru că uneori temperaturile ajung să fie cu mult sub zero, chiar și la București, căldura e ceva așa de luat de bun, cam la fel de normal ca aerul de respirat. Nici nu am precizat că e atât de cald în case și la serviciu că nu de puține ori am stat în bluze cu mânecă scurtă sau pulovere subțirele în timp ce afară înghețau apele de frig. Sau că îmi aduc aminte de multe sărbători când mergeam în baruri, restaurante și case de prieteni în care beam cocktailuri cu gheață și mâncam răcituri. Sau că la cinema nu stai cu haina pe tine, iar la muzeu umbli cu geaca în brațe.

I-am mai spus colegului din Spania că el are probabil mai multă toleranță la frig tocmai pentru că în Spania e frig de la sfârșitul lui noiembrie (în cel mai rău caz) și până pe la mijlocul lui martie, pe când în România poate ninge și în aprilie. Desigur, extreme de o parte și de alta, dar ideea e că frigul constituie un fapt aproape punctual, scurt, de sezon, în Spania. De asta unele case nu au încălzire de niciun fel, de asta căldura e relativ scumpă aici și de asta e pusă exclusiv când e strictă nevoie. De asta, am mai spus, e posibil ca spaniolul să fie mai călit și să suporte mai bine frigul decât biata est-europeană care a crescut cu caloriferele duduind de căldură.

Știu, știu, au fost vremuri când românii înghețau de frig în case, la serviciu și peste tot, inclusiv printre munții de zăpadă de pe străzi. Nu minimizez lipsurile deceniului în care m-am născut, dar aveam 7 ani la Revoluție și nu-mi amintesc să fi suferit de frig sau foame – chiar dacă știu, din povestirile părinților, că probabil am simțit frig sau foame. Adevărul e că am niște părinți minunați care m-au ocrotit pe mine și pe frații mei și despre care știu ce sacrificii făceau ca să nu simt frig sau foame sau, cel puțin, să nu-mi aduc aminte prea bine.

Acum acești părinți minunați, care și-au petrecut tinerețea în comunism, cărora le-a fost dat să-și înceapă a doua tinerețe în furtunile tranziției post-decembriste cu copii mici cărora au avut grijă să nu le lipsească absolut nimic și să aibă luxul de a nu ști ce e frigul ca să le povestească peste ani colegilor iberici sub binevoitorul soare mediteranean, ei bine, acum tot lor le e dat să sufere de frig din nou, iarna, la temperaturi minime, în plin centrul Bucureștiului, într-un bloc nou, cu încălzire centrală permanentă. În septembrie-octombrie au trecut prin aventura vine/nu vine apa caldă, acum trăiesc aventura vieții lor, deja intrați în al optulea deceniu de viață: speră cu resemnare (da, se pare că e posibil să simți speranță și resemnare în același timp) că vine căldura în fiecare zi. Îmi spun că asta e, că nu sunt numai ei, că sunt mai multe cartiere în București, că e o problemă cu țevile care stau să se spargă și care nu ar suporta presiunea, că primarii se întâlnesc, se reunesc și discută să ia măsuri, că se caută soluții, că se vorbește zi de zi la televizor.

Pe bune, nu știu ce cuvinte să-mi mai aleg sau cum să exprim chestiunea asta a căldurii mai bine: e un dat al secolului 21. Nu e un drept civil pentru care au murit sau s-au sacrificat unii de-a lungul istoriei, e mult mai mult decât atât: e ca lumina, cimentul, antibioticele, vaccinurile, avioanele sau internetul. Nu te mai intoxici citind la lampa cu gaz, nu mai trăiești în case cu pereți de lemn, nu mai mori dintr-o infecție, nu mai faci polio, ajungi în 3 ore de la Madrid la București și vorbești în direct și cu video cu părinții – dar te îmbolnăvești de frig în centrul Bucureștiului, între termopane și podele de lemn, cu calculatoarele, tabletele și telefoanele inteligente cu cea mai tare viteză a netului din Europa.

Nu i-am explicat colegului cum stă treaba cu frigul dintr-o exaltare patriotică, ci doar pentru că îmi plac faptele și explicațiile bazate pe fapte. În același spirit al faptelor, nu mi-ar plăcea să pun laolaltă recenta și excelenta reușită a diplomaților români (dintre care am cunoscut îndeaproape mulți și datorită cărora am văzut cum, de multe ori, doar munca și devotamentul lor schimbă mentalități și elimină prejudecăți peste granițe, mai mult decât aș putea-o face eu, singular, explicând unui coleg cum în România e cald și bine în case iarna) legată de Centrul European pentru Securitate Cibernetică care va avea sediul la București cu monumentalul eșec al autorităților române legat de lipsa căldurii în blocurile din centrul Bucureștiului.

Eram ferm convinsă de faptul că nu, căldura în case nu are nicio legătură cu progresul sau cu tehnologia sau cu reușitele de la un deceniu la altul. Căldura în case are legătură cu descoperirea focului și ieșitul din peșteră, de la un mileniu la altul.

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.