De fiecare dată când vine Mircea Cărtărescu la Madrid, scriitorul reușește să umple săli întregi, să se facă ascultat de zeci de oameni, să adune în librării un public numeros. Are o atitudine admis umilă față de acesta, îl tratează cu deferență, le mulțumește de fiecare dată celor prezenți, are răbdare să le dea autografe tuturor celor care se așează la coadă, stă de vorbă cu cititiorii, le ascultă părerile și îi atrage în discuții care îi farmecă iremediabil.
Fără să-mi doresc să-mi iau chip de avocatul diavolului, m-am întrebat deseori cum se face că scriitorul reușește să provoace astfel de impresii puternice. Am încercat să merg dincolo de pura plăcere a cititorului învățat care vede în Mircea Cărtărescu un bun creator de ficțiune, care depășește limitele culturii și limbii care îl determină și reușește să rezoneze cu câte ceva din trecutul cultural comun al altor oameni – asta ar explica numai numeroasele traduceri care s-au publicat din opera sa, în multe limbi și în multe locuri din lumea asta largă, inclusiv în Spania. Am căutat să văd și un pic mai departe de presă, care, ca peste tot în lume, caută un citat care să se transforme în titlul știrii, care să vândă la rândul său ziarul sau informația de pe portalul internet – iar Mircea Cărtărescu nu se sfiește să fie critic, satiric, să judece aspru metehnele, tarele și absurditățile societății românești. Și am vrut să văd ceva și dincolo de afacerea care trebuie să fie Mircea Cărtărescu pentru editorii săi, pe o piață editorială în care contează enorm să știi să-ți alegi librăriile cu care colaborezi sau pe care traducător să-l cauți, să manevrezi extrem de bine mecanismul complicat al promovării, să alegi la perfecție momentul comunicării informației, și chiar să știi cum să faci rost de fonduri, în special când vine vorba de o traducere dintr-o limbă precum româna.
”Mircea Cărtărescu este un autor incontestabil, care emoționează; face parte din categoria scriitorilor grandioși și face o literatură autentică, precum Kafka, Kundera, Borges sau Cortázar”, susține editorul Enrique Redel de la editura Impedimenta.
Mă gândesc că am găsit totuși explicația peste aceste fapte: dincolo de publicul pe care și l-a asigurat cu scrisul său, mai departe de presa care îi caută invariabil spusele acide sau critice, metaforice sau poetice, deprimante sau întunecate, și peste cifrele și semnul profitului pentru un editor spaniol – Mircea Cărtărescu istorisește, povestește, este în fiecare clipă un narator desăvârșit, excelent, captivant. Astfel, într-o frumoasă librărie madrilenă și într-o seară răcoroasă de aprilie, Mircea Cărtărescu a mai spus o poveste – cea a etajelor edificiului artei scrisului. Nu este prima oară când o spune, și nici când cucerește publicul și captivează atenția unei săli pline, în care ultimii veniți s-au mulțumit cu locuri pe trepte sau în picioare – doar să-l poată asculta.
A cernut rapid între amatori și profesioniști și i-a situat pe aceștia din urmă pe ultima treaptă, pe cea a scriitorilor realiști, care scriu romane toată viața și trăiesc din asta. A mai spus-o și înainte: departe de a se simți identificat cu scriitori precum Kafka sau Joyce, Borges sau Cortázar, cu care este totuși deseori asemănat, el se vede doar ”o picătură în marea literaturii”, “uriașa traducere a acestei lumi care începe cu Socrate, Iisus sau Homer”. ”Pe ultima treaptă, suit pe umerii celor cu adevărat mari”, mai spune Mircea Cărtărescu, ”la etajul tragic al artei scrisului, este cel care, după un poem bun, nu mai poate miza pe arta lui pentru a-și câștiga viața. Acesta este nivelul artistului, infinit superior profesioniștilor; este cel căruia nu-i pasă nici de tiraj, nici de vânzări – ci de chimia cuvintelor”.
Mai există încă un etaj al acestui edificiu literar, dezvăluie Mircea Cărtărescu, și aici se află scriitorii pentru care scrisul este o religie, o chestiune de credință, cei care sunt făcuți pentru asta, ”cei care sunt un fel de antene sensibile la destinul uman” și care ilustrează ”înspăimântătorul coșmar al vieții, aceasta care atârnă de un fir de ață, într-o nanosecundă”. Aceștia sunt clasicii, care se află ”atât de sus, încât ies din privirile noastre, și nu-i mai putem vedea”, arată Cărtărescu, mărturisind din nou că pentru el, scriitorul pe care-l iubește cel mai mult, perfect subiectiv, cel care-l cutremură și-l emoționează, autorul care întruchipează ideea de literatură este Franz Kafka.
Nu-i prima oară când Mircea Cărtărescu spune această poveste. Dar este prima oară când mi-am dat seama, desprinsă fiind de limitările transmiterii rapide a informației stricte, că scriitorul are un sistem, că nu oricine poate să scrie, și că în mod sigur nu oricine ar trebui să scrie. Pentru Mircea Cărtărescu, literatura însăși este un sistem și poate că aici e soluția; asta să fie suficient de clar pentru a delimita scriitura de compuneri sau chiar cititul de duzină combinat cu vise de mărire de lectura voluptoasă.
La Madrid, Mircea Cărtărescu a făcut din nou literatură. Invitat de editura spaniolă Impedimenta, una dintre cele mai riguroase în selecția autorilor publicați, pentru prezentarea și promovarea celei mai recente traduceri din opera sa – ”Levantul”. Așa că a povestit, în calmul învăluitor al unei librării cu tradiție, cum și-a tradus poemul redactat în mii de versuri în proză, încercând să-i păstreze ritmul, dar rescriindu-l, refăcând corespondențele care au rezonat cu cititorii români, și lăsându-le să plutească așa, ca prin minune, undeva deasupra și printre rândurile acestei versiuni a ”Levantului” tradus în proză pentru publicul european și pentru ca, în acest caz concret, minunat de talentata traducătoare Marian Ochoa de Eribe să poată reconstrui la rândul său în limba spaniolă.
”Levantul este o recreare a lumii orientale, bizantine. Se constituie într-o susținere crâncenă, viscerală a imaginației, a vieții dincolo de condițiile tragice, ca un mod de a lupta împotriva urâțeniei lumii”, crede pooetul și editorul Jordi Doce.
Toată această refacere a ”Levantului” este o încântătoare poveste în sine, și îmi permit să o completez cu un amănunt interesant: pe măsură ce a început promovarea traducerii Levantului pe piața editorială din Spania, într-o librărie madrilenă în care ajung și cărți românești și în românește s-au înmulțit cererile pentru ”Levantul” în original, spre a fi citit de spanioli în limba română.
Nefelibata 