În alte vremuri, ce-i drept mult mai aspre, un filozof vorbea despre rezistența prin cultură. Acesta era Constantin Noica; trăise și trăia timpuri dificile și acelea nu pot fi acum asociate niciunei situații actuale, căci rezistența presupune o confruntare, un conflict, implică ideea de supraviețuire, opoziție, chiar de forță provocată de ceva sau cineva. Cu toate acestea, în acest prezent liniștit, fără războaie prea apropiate și fără pericole iminente, în care mergem în fiecare zi la lucru, vorbim, râdem, ne distrăm, ne vedem cu prietenii și apoi o luăm de la capăt, în care lucrurile se petrec atât de repede, din păcate cu atâta superficialitate, și deseori chiar monoton, în aceste zile în care, când opinia publică de acasă nu stă cu ochii pe televizor să vadă ce alt demnitar își petrece noaptea la pușcărie, atunci este cu siguranță polarizată între pozițiile pro, respectiv contra unei ilustre prezentatoare de televiziune între două vârste care a făcut comentarii dure la adresa dimensiunilor unei concurente într-un show de televiziune – ei bine, în aceste vremuri inedite pe care le trăim, ar fi nevoie mai mult ca oricând să rezistăm prin cultură. Sau încă și mai bine – să dăinuim prin cultură.
De ce? Pentru că putem, pentru că ne-ar fi foarte la îndemână și pentru că s-ar dovedi a fi extrem de util, sufletește vorbind. Încă nu mi-am dat seama ce anume hrănesc acese știri care captează atenția milioanelor de privitori și consumatori de televiziune, aceste informații care ocupă pur și simplu abuziv spațiul virtual, care îi împart pe cei care își dau cu părerea în două tabere perfect și comun delimitate, aceste imagini și fotografii pur și simplu false care ne invadează și ne obligă la crearea unor idealuri de plastic. Poate e vorba de ceva curiozitate firesc omenească, însă natural nu este absolut nimic. Natural ar fi să găsim un scop – util pentru noi sau pentru cei din jur – să închidem televizorul și agora virtuală și să punem mâna pe o carte, să mergem să vedem un film bun, să telefonăm unui prieten cu care nu am mai vorbit de mult, să deschidem un ziar să vedem ce expoziții mai oferă muzeele, sau chiar să manifestăm curiozitate față de ce se petrece nu foarte mult dincolo de granița estică, ori în nu atât de îndepărtata Africă.
Astfel, am rezista zidurilor care se ridică în fiecare zi în fața noastră și ne obligă la omogeneizare, ne-am opune valurilor care ne poartă înspre superficialitate și în cele din urmă spre o bizară formă de brutalizare. Am dăinui așa cum suntem: ființe înzestrate cu câte un suflet care trebuie hrănit și îngrijit, chiar răsfățat cu egoism. Am reuși să reacționăm corect, chiar și instinctual: ni s-ar părea bizar să ne intereseze unde și-a petrecut vacanța o vedetă și ne-am preocupa mai degrabă firește să ne plănuim propriul concediu; ne-am strâmba la o știre despre cea mai recentă dezvăluire care s-a lăsat cu un denunț și o arestare și am ști să căutăm informația și să înțelegem implicațiile și mai ales repercusiunile asupra propriei existențe; nu am avea idee cine e ultima cântăreață care a murit în urma excesului de droguri, dar am înțelege în schimb care sunt efectele stupefiantelor și cât de ușor poate fi distrusă o viață; nu am mai crede și consuma povești inventate și rocambolești, însă am aprecia un film bun și o verosimilă istorie omenească; am ști cum să găsim și să citim cărți bune, cu adevărate povești despre oameni, care să ne învețe câte ceva, dar mai ales, care să ne apropie unii de alții, de greșelile și reușitele noastre deopotrivă.
Restul ar fi doar o imagine: reflexia pe zidul pe care l-am ridica noi înșine în jurul nostru, pentru a ne separa de ceea ce nu merită să facă parte din mentalul nostru colectiv, din existența noastră, din fondul și trecutul cultural comun.
Articol de opinie publicat în ziarul Românul, nr.135/18.03.2015
Nefelibata 