Nefelibata

Cum se leagă o prietenie care ajunge să dureze până la moarte? Nici nu știi. Nu-ți dai seama. Până la moarte, nici nu stai să te gândești vreodată la asta.

Pe Con am cunoscut-o într-un moment al vieții când mă găseam într-o situație care pe atunci mi se părea teribilă, de neieșit, după o ruptură destul de brutală de tot ceea ce creasem și cunoscusem înainte: fără job, fără casă, urmărită de minciunile și înșelăciunile fostului angajator, instituție publică din România, la conducerea căreia ajunsese un lup tânăr care voia și el să-și croiască un anume drum pe reputație și bani publici. Pe atunci, mi se părea că trăisem un șoc profund. De atunci, am învățat că erau doar de-ale vieții; era doar prima oară când dădeam cu adevărat de greutăți și simțeam totul mai intens. Mă simțeam singură, nu neapărat nedorit, ci mai degrabă prin forța împrejurărilor, care îmi provocau totuși suficientă adrenalină cât să mă ridic și să merg mai departe. O vreme am funcționat așa, fără să ajung să mă gândesc la orice fel de alternative și doar trăgând din toate părțile de mine.

O bancă de ciment în Plaza de Santa Bárbara

Din prima sâmbătă în care am picat amândouă de serviciu la librărie în tura de 12 ore cu o pauză lungă la prânz, și ne-am așezat pe una dintre băncile de ciment din Plaza de Santa Bárbara ca să ne luăm prânzul la aer și la soare nu m-am mai gândit la cum am ajuns să fiu prietenă cu Con, până ce nu a intervenit moartea.

De atunci au trecut peste zece ani. Din iarna aia plină de zile cu soare cu dinți am început să vorbim și de atunci nu ne-am mai oprit. Am avut și aveam atâtea să ne spunem. Ne-am urmat una alteia firul vieții, uneori mai de aproape, alteori de la distanță: problemele financiare, complicațiile emoționale, situațiile care păreau de neieșit, precaritatea, dezamăgirile personale, ridicatul de pe jos și luatul de la capăt. Fără să-mi dau seama atunci, Con mi-a fost un soi de călăuză, mai mult în sensul privitului și văzutului că se poate, că se putea, că orice e posibil: la 40 de ani, să se apuce să învețe altă meserie, să accepte un job mult sub calificările ei și atât de aproape de salariul minim încât abia putea plăti o chirie pentru o cameră într-un apartament pe care îl împărțea cu o prietenă. Și mai ales, deloc în sensul ostentativ, al modelului de luat aminte, sau datului de exemplu. Mai degrabă în sensul pur și simplu al făcutului, al luatului vieții în mâini: că e viața ta și nu a altuia, că nu există alternativă la a ți-o lua în mâini, chiar și după ce pierzi tot.

Când am cunoscut-o, Con trecea și ea printr-un moment foarte asemănător cu al meu, prin brutalitatea rupturii: rămăsese fără serviciu, fostul prieten o dăduse afară din casă după ce îi cheltuise toți banii rămași din moștenirea de la mama ei, și acceptase un loc de muncă cu salariul minim și jumătate de normă după-amiaza, pe ultima tură, de la patru la nouă jumate seara, la librăria internațională unde am cunoscut-o. Dimineața începuse să lucreze la o editură, cu contract de student în practică, după ce terminase un master în editare de cărți.

În scurtele pauze pe care le aveam pe tura pe care ne aflam în timpul săptămânii, găseam timpul să ne povestim o grămadă: gustul comun pentru romane de fantezie sau distopice, pasiunea ei pentru filmele de autor, lipsa mea de interes pentru cinematografie, gânditul în limbi străine, imaginatul de lumi imposibile, relații de prietenie, încercări și reușite, înșelăciuni, credulitate. În pauzele de două ore pe care le aveam două sâmbete pe lună când lucram în tura întreagă găseam timpul să ne povestim restul: ce mai făcusem, ce cărți mai citisem, cum ne mai bucuram de duminicile acasă sau de cele când ne întâlneam la Madrid la cafea, la brunch, sau la prânz.

De toda la vida

Nu îmi amintesc când am știut toate astea despre viața ei de dinainte să o cunosc eu, așa cum nu mai știu nici când a știut ea totul despre mine dinainte să mă cunoască. Parcă dintr-o dată, eram prietene dintotdeauna, de toda la vida cum se spune aici despre legăturile pe care le ai cu oamenii dragi pe care i-ai cunoscut la grădiniță sau în fața blocului.

Și totuși, au fost doar puțin peste 11 ani. În anii ăștia am crescut și am reușit amândouă să ne revenim și încă o dată pe atât. Când a plecat, Con avea un cămin al ei, un soț care o adora, o familie copleșitoare în imensitatea iubirii pe care i-o purtau membrii ei, prietene cu care avea relații de surori pe care eu încă nu reușesc să le înțeleg.

Nu am prieteni de toda la vida, în parte pentru că am plecat prima oară din România la nici 21 de ani, în parte pentru că nu am crescut în fața blocului, și pentru că de la școala primară până după facultate am tot schimbat cercul de prieteni pe măsură ce schimbam ciclul de învățământ, și în parte și pentru că ultimii aproape 18 ani mi i-am petrecut în Spania și unii dintre prietenii mei sunt aici, cunoscuți deja la maturitate. Alții sunt peste tot prin lume, alții sunt și în România, chiar dacă poate unii dintre ei relegați la statutul de bune cunoștințe. Timpul și distanța au efectul ăsta asupra prieteniilor: nu se rup, ne rupem noi unii de alții, intervin viețile noastre, ne ocupă tot timpul și mintea, așa că uneori ne aducem aminte unii de alții când ne revedem, poate.

Moartea rupe tot și moartea îți și aduce aminte de tot.

Prietena mea spaniolă

Con era prietena mea spaniolă, plină de viață, de planuri, de emoții și păreri, fascinată de cum vorbeam și învățasem spaniola, de greșelile pe care încă le mai fac și de explicațiile pe care i le dădeam (de cele mai multe ori, confuzii între limbile în care citesc, dintre care pe unele încă le vorbesc și care îmi populează constant, toate, creierul), corectoarea tezei mele de doctorat, prietena mea care mi-a dăruit mereu cadouri de soră mai mare (mereu ceva util, prețios și necesar în același timp), prietena cu care vorbeam ore întregi la Târgul de Carte din Retiro când petreceam toate weekendurile cu ea, în casetă, fie soare, fie ploaie, când mâncam tupper-urile pregătite de ea, pe iarbă, în pauza de prânz.

Muciélago

Con a fost prietena mea filologă care mi-a explicat ce înseamnă metateza cu etimologia cuvântului murciélago care înseamnă liliac și care la început, din latină, era mur (șoarece) ciego (orb), murciegalo cum ar veni. Și cum dicția greșită a oamenilor simpli, sarea pământului, ne-a adus peste secole de evoluție lingvistică la animalul care nici măcar nu e orb. E doar un mit al aparențelor, o credință răspândită din cauza ochilor lor mici, faptului că se mișcă pe întuneric sau vânează bazându-se pe ecolocație.

Conchi e și prietena mea spaniolă alături de care n-am știut să fiu, nu pe deplin, când trecea prin ceva îngrozitor, ceva ce nu putea nici măcar ea să spună ce e, nici de ce i se întâmpla sau de ce se simțea așa. În momentele mai puțin vinovate îmi spun că era treaba medicilor să vadă de ce se simțea atât de rău, tot mai rău, de ani de zile, că era treaba lor să descopere, s-o asculte cu atenție când se plângea, toți medicii pe la care se tot ducea de ani de zile, și să le treacă prin minte că poate era altceva în spatele simptomelor pe care i le atribuiau negreșit vârstei și perioadei prin care trecea, spunându-i că nu era nimic de făcut, că trebuia să le suporte. În alte momente, mai pline de vini, dar și copleșitoare din cauza ignoranței evidente acum, mă gândesc neîncetat cum de nu am privit-o eu mai cu atenție, cum de nu m-am putut gândi că poate era altceva, cum puteam s-o văd în fiecare zi, în fiecare săptămână tot mai rău și să nu îmi treacă prin minte că poate era altceva, că poate era ce a fost: o tumoare.

Am fost toți ca niște șoareci orbi, care nici măcar nu aveam probleme de vedere; dimpotrivă, ne bazam atât de mult pe mecanismul ecolocației celorlalte simțuri că ne-am atrofiat văzul ca într-un mit antic.

Un pic mai singur pe lume

Con a fost unul dintre oamenii care mă cunoșteau foarte bine, nu prin anii de prietenie, ci prin intensitatea lor, prin nenumăratele momente, zile și luni prin care trecusem împreună, sau de care știam, de care vorbisem. Iar când pleacă un prieten care te cunoaște atât de bine, și care ia cu el tot ce știa despre tine, rămâi un pic mai singur pe lume.

Prietena mea s-a dus fulminant în vara asta și a luat cu ea cei 11 ani ai prieteniei noastre, conversațiile noastre, poveștile, noutățile, emoțiile, bucuriile și durerile anilor care au trecut. În loc e un gol: inima e un mușchi, iar golul ăsta a lăsat o gaură atrofiată unde lipsa nu e compensată cu nimic, în care nu mai crește nimic la loc, în care cicatricea nu înseamnă vindecare, ci durere cronică.

Gin tonic la malul mării

Con îmi spunea că se vedea îmbătrânind undeva la malul mării, pe un șezlong în buza oceanului, alături de prietenele ei, bând gin tonic și vorbind cu nemiluita, spunând povești neîncetat, cu conversații interminabile. Când a venit moartea, i-a luat și acest vis, iar în loc a lăsat doar închipuirea unei amintiri imposibile. Amintirile mor și ele, încet, încet, odată cu noi.