După ani întregi de războaie și de știri zilnice despre lupte, morți, refugiați, orașe distruse, vieți zguduite, traume și tragedii la toate porțile Europei civilizate, occidentale, mediteraneene ori estice, după râuri și râuri de cerneală ce au curs ca să ne împărtășească povești, analize, comentarii păreri, poziții, după alegeri câștigate sau pierdute, când vine vorba de imigrație, strămutare, refugiați și traume, aș avea două povestioare de împărtășit. Și aș vrea apoi să știu cine este măcar dispus să facă sau să spună la fel. Pentru că eu cred cu convingere că trebuie să judecăm drept, dincolo de discursuri, așteptări de la lideri și state europene, măsuri și reglementări, și că totul se rezumă la întrebările de la urma urmei. Cât prețuiește compătimirea? Cum se apreciază solidaritatea? Ce înseamnă mila?
Prima povestioară s-a petrecut în primăvara acestui an, când o cunoscută și talentată jurnalistă spaniolă, Ana Pastor, a intervievat-o pe Marine Le Pen și s-a ajuns, firește și la chestiunea imigrației și mai ales la cea a sutelor de imigranți care intrau în Europa prin enclavele spaniole din Maroc. Aceasta din urmă a reușit să schimbe cursul firesc al interviului (jurnalistul întreabă și protagonistul răspunde) și s-o întrebe pe jurnalistă dacă ea ar primi imigranți în propria casă, asemănând, cu o retorică foarte carismatică, intrarea în Europa a sutelor de africani dispuși să-și riște viața ca să poată lăsa în urmă ceva ce probabil era mai grav decât spectrul morții prin înec sau sufocare, cu primirea lor în propriile case, ale europenilor care au norocul de a trăi civilizat, în liniște și pace, suficient de departe de lumea aceasta gravă în care sunt aduse la mal trupurile sugarilor în scutece. Ana Pastor răspunde simplu că da, a primit imigranți în propria casă, și că mai mult, dă bani la asociațiile care încearcă să îi ajute, după care adaugă: ”Deci da. Și, ce-i cu asta? Asta se cheamă solidaritate, iar în Spania este multă lume care gândește astfel”. Iată aici părticica din interviu, în spaniolă.
Am auzit recent a doua povestioară, de la un prieten corespondent de presă străin. Tocmai revenise dintr-una din enclavele spaniole din Maroc, unde stătuse de vorbă cu mai mulți imigranți africani care reușiseră să intre pe teritoriul spaniol, deci european, și așteptau o întorsătură a sorții din centrele de primire amenajate acolo de autoritățile spaniole. Amicul corespondent revine la Madrid și se apucă de scris și transmis știri cu informațiile astfel documentate la fața locului. După o zi sau două, primește un telefon de la unul dintre cei intervievați: un tânăr citit și deștept din Gambia, care spera să ajungă la rudele din Franța. Acesta îi spune că a reușit să-și cumpere un bilet de autobuz, că e în drum spre Madrid, și că autorităților spaniole le-a dat adresa lui, a colegului corespondent, ca să poată să plece. Ce face amicul meu după ce este informat prin telefon că în câteva ore îi va bate la ușă un imigrant african? Îi face rezervare la un motel, îi dă bani de bilet de autobuz de la Madrid la Nantes, îl invită la masa de prânz și intră și în singura librărie internațională din capitala spaniolă, unde îl invită pe imigrant să-și aleagă orice carte în franceză, ca să aibă ce citi pe lungul drum către Franța. Nu contează de unde provine corespondentul prietenul meu, să zicem că vine dintr-o țară profund europeană, occidentală, modernă, avansată, puternică economic. Judecând la rece, eu cred că tot ceea ce contează este câți bani a fost dispus el să cheltuie dintr-un foc și din salariul de corespondent de ziar, ca să schimbe cursul vieții unui necunoscut.
Așa că, simplificând lucrurile, dincolo de numeroasele fațete ale situației actuale –imigranți din țări sărace, refugiați din zone de război, religie, politică, măsuri, reglementări, ce trebuie să facă statele europene, cum trebuie abordată situația actuală la nivelul demnitarilor și liderilor care se întâlnesc să ia decizii în săli cu aer condiționat și în deplină siguranță, apărați de armate de agenți ai forțelor de ordine, cum trebuie alocate resursele, ce decizii trebuie luate, cum se previne sau se oprește un război, traume, drame, tragedii, povești zguduitoare, europeni care se cutremură din fața ecranelor televizoarelor sau computerelor, cetățeni care își exprimă liber părerea pe rețelele sociale, jurnaliști cu păreri și analize pertinente – totul se reduce, până la urmă, la două întrebări. Cine este de acord să primească un imigrant în propria casă? Câți bani este dispus fiecare dintre aceștia să cheltuie neprogramat pentru o șansă dată unui necunoscut?
După răspunsurile simple, răspicate și sincere la aceste întrebări, solidaritatea, omenia, compasiunea și mila rămân doar vorbe, pe care să le scriem în neștire și cu care să putem filosofa comod pe marginea naturii umane.
Nefelibata 