Spiritul de toleranță pe care mi-l inspiră acum amintirea vreunei povești auzite în Spania s-a așezat mai târziu în sufletul meu, chiar la suficient de multă vreme după ce am început să ascult cu atenție. Dimpotrivă, țin minte că atunci când de-abia ajunsesem aici, și se simțea cumva vânticelul slab al crizei care urma să se întețească, aducând cu ea efecte economice și spirituale deopotrivă observam, simțeam și chiar mă încercau sentimente de înverșunare.
Totul a început când am simțit cu surprindere cum mă uluia megalomania unora dintre cei pe care îi cunoșteam, cum mă încruntam la auzul unei noi bârfe spuse cu reavoință neascunsă, când mă revolta minciuna, clădirea unei imagini false care acoperea ca un staniol adevărul brutal al unor înșelăciuni, când nu înțelegeam cum pot fi tolerate, ba chiar apreciate formal niște personaje care nu făcuseră decât să-și aroge un rol jucat, de altfel, cu destul de puțină iscusință, și un statut nemeritat.
Probabil că mai degrabă inconștient, am simțit mereu că scrisul poate fi un soi de catharsis. Iată-mă deci încercând o pretențioasă purificare prin scris, consemnând tot ce vedeam, tot ce se petrecea prin comunitate, încercând să caut și să găsesc lucrurile bune și ascunse. Astfel, stăteam de vorbă cu oameni valoroși și scriam lucruri interesante și folositoare, în speranța domolirii vocilor mult prea stridente ale mincinoșilor, prefăcuților, împăraților goi care pretindeau că au straie noi și lucioase. O vreme, am reușit să reduc la tăcere aceste voci și să fiu chiar mândră de munca mea.
Înverșunarea m-a încercat din nou și mai profund când, trecând sub tăcere, sub vălul uitării sau mai curând al ignorării complete și automat al desconsiderării acestei munci de ani de zile, un astfel de împărat gol cu straie lucioase, incompetent, mincinos și prefăcut, a distrus totul. Nu contează nici cum de a reușit, nici ce urmărea; de altfel, nici nu știu. Știu doar că a distrus totul. De ce? Pentru că a putut.
Așa că la început, mi-am dorit să pot face și eu rău, cu vorba sau cu fapta, dar mai ales cu adevărul care să distrugă la rândul său minciuna. Adevărul i-ar fi putut face rău îndoit sau chiar înzecit, ca într-o poveste clasică de răzbunare, împăratului gol și tuturor celor care i se alăturaseră doar pentru că loteria șmecheriei făcuse ca la el să fie puterea și care mă percepuseră în schimb pe mine firavă, neajutorată și demnă de milă. Dar mă și vedeam parcă de departe, într-o altă poveste, cum, chiar folosindu-mă de adevăr, înverșunarea și dorința de a face rău erau cele care mă cuprindeau, ca și cum m-aș fi mințit pe mine însămi: se făcea că mă consumă, dar îmi și ofereau o satisfacție. Sigur că simțeam și vedeam limpede că era o satisfacție goală, stupidă și otrăvită, pentru că răul nu aduce decât mai mult rău. Binele, în schimb…
După ce am deslușit însă înverșunarea și cum învăluie și consumă ea, ce ușor este să îi cazi pradă, ca muritor de rând, m-am gândit că la un moment dat, un scriitor, José Saramago, arăta că singurul lucru care ne mai rămâne este iubirea. El, care murise în 2010, credea că doar iubirea ne mai poate apăra în faţa morţii. Eu am ales să înțeleg din vorbele lui că numai puterea pe care o inspiră şi o dă iubirea de orice fel ne poate apăra de certitudinea morţii şi pe promisiunea aceasta ne sprijinim, în aşteptarea ei. În fața acestei temeri omenești supreme, cea a iminenței morții, iubirea e singura care pare să întârzie nelimitat momentul pentru care ne știm pentru totdeauna nepregătiţi. Dacă dragoste nu e, nimic nu e – propovăduia un apostol. Mai precis, apostolul Pavel le spunea corintenilor că omul poate avea orice, însă dacă nu are iubire – atunci el nu e nimic.
Care va să zică, oamenii știu bine că au trecut deja vremurile speranţei nemărginite, singurul lucru rămas şi lăsat muritorilor încă din vremuri mitice. De acum, e vorba doar de iubire.
Poate fi considerat foarte sănătos acest mod de a gândi: o viață avem, să nu ne-o petrecem urându-ne și făcându-ne rău. Chiar și când nu toți cei din jur gândesc astfel. Sau mai ales în vremuri numai aparent tulburi – şi în realitate doar complet întoarse pe dos – când lipsa reperelor îl face pe orice muritor rămas fără urmă de speranţă să se creadă uluitor. În lipsa fie şi a unui singur glas care să-i strige şi să-i clatine măcar un pic suficienţa şi siguranţa minciunilor neclintite pe care le scuipă, orice astfel de muritor are impresia – ba nu – este sigur că este deținătorul puterii de a decide și de a influența viețile altora. Probabil că îi face chiar plăcere. Dar el nu este decât un nefericit mizerabil, căci de fapt, face rău pentru că nu are parte nici de speranță, nici de iubire.
În ”Berlinul meu e un monolog”, Nora Iuga rezumă magistral ce vreau eu să spun acum, adună de la un pol la altul toate sentimentele care m-ar fi putut încerca vreodată. Din vorbele ei: “dacă ne-am spune gândurile frumoase pe care le avem unii despre alţii, gratuităţile astea sublime, iraţionalele gânduri, gândurile instinctului care nu mint niciodată, ne-am vindeca de cea mai cumplită boală a secolului, care a luat proporţiile unei pandemii: maladia revanşei!” – eu am decis să încerc să găsesc calea de mijloc.
Nefelibata 