Oricât de mult aș vrea să mă opintesc și să nu mă las în voia bilanțurilor și șabloanelor prefabricate, tot simt nevoia să mă uit un pic înapoi. Acum, că am ajuns la ultima parte a ultimei pagini a calendarului acestui an – iată:
În anul care se încheie peste doar câteva ore, am avut parte de bucurii și veselii, de reușite și succese, precum și de momente întunecate și dezamăgiri profunde.
Am aflat cu destulă nedumerire că unii oameni încă mai poartă măști; măști adânc înrădăcinate în sufletele lor, astfel încât nu numai că nu vor să și le dea jos nici când sunt singuri în fața oglinzii, dar nici nu mai pot să se lepede de ele. Acești oameni sunt cei care mint. Folosesc minciuna ca armă și ca apărare deopotrivă: am auzit minciuni profesionale și personale, toate rostite cu scopul de a forța, obliga sau exercita presiuni; sunt sigură că aceleași minciuni și le-au spus aceste personaje și în sinea lor, din cauză că se detestă ei înșiși, respectul de sine le este la pământ, și ca să reușească să doarmă liniștiți, astfel încât să o ia de la capăt a doua zi.
Am avut și bucuria imensă de a-mi da seama că unii oameni nu mint. Nu pentru că ar putea, dar nu vor, făcând astfel o alegere – ci pur și simplu nu mint. Astfel, ei sunt puținii oameni de care am norocul să mă înconjur, care dau dovadă de altruism fără să-și supună sinea unor presiuni prea mari, care se respectă și astfel știu să îi respecte și pe cei din jur, care au mereu îndoieli și vor să fie tot mai buni, ca oameni între oameni.
Am văzut din nou, de data aceasta nesurprinzător și trist, că împăratul e tot gol și că aproape nimeni nu are curajul să-i spună că straiele lui nu sunt nici noi, nici vechi – ci ele nu există. Mai precis, acolo unde adevărul e dureros, se îmbracă în minciună, sau dacă realitatea ne doboară, se cosmetizează. Mai grav stau lucrurile când incompetența, lipsa de pregătire, incultura și până și vechea nestăpânire a limbii române vorbite sau scrise sunt înfășurate în staniolul aroganței, încercând să treacă drept reușite extraordinare, atinse cu pretinsă eleganță, cu presupus profesionalism și la false standarde ridicate.
Consider că este un succes pentru noi toți, ca specie, faptul că întotdeauna se vor găsi oameni care vor avea curajul să-i strige împăratului că este gol și să-l facă, în sfârșit, să simtă rușine, să-și asume un pic de umilință și până la urmă, să învețe ceva din orice soi de demascare, în orice fel ar veni ea. Sunt convinsă că oamenii care găsesc acest curaj îl exprimă ca pe lucrul cel mai firesc din lume.
Nu mi-a plăcut Ernest Hemingway în mod special, însă am rămas cu ceea ce ajunsese el să numească ”the iceberg theory”, o creație a sa pentru desemnarea unui stil literar aproape criptic, minimalist, care ascundea mai multe decât lăsa să se vadă. O poveste este mult mai mult decât ceea ce este scris. Povestea ar fi deci ca un asiberg: doar o optime din orice aisberg plutește deasupra apei; restul nu-i la suprafață, și tocmai așa se mișcă masa asta de gheață, căci densitatea ghețarului e doar ceva mai mică decât apa sărată a mării.
Așa se face că aisbergurile dau impresia că plutesc în întregime, când de fapt cea mai mare parte a lor rămâne ascunsă. Cea mai importantă parte a poveștii pe care voi începe s-o scriu de la anul este acum scufundată, așteptând să fie adusă la suprafață.
Nefelibata 