Nefelibata

Nostalgia bilanțurilor retro și tentația să dai timpul înapoi

Mi-a plăcut ideea asta de a te uita înapoi să vezi unde erai în 2016. E drept, multe lucruri în lume par să se repete ca într-un deceniu al cârtiței, de la explozia tehnologică până la războaie sau absurditățile „faptelor alternative” care acum sunt deja la rang de adevăruri unice.

Dar cred că are mai mult de-a face, ca de altfel, toate bilanțurile, cu dorința nespusă de a da timpul înapoi, de a reseta cronometrul.

Firește că mi-ar plăcea să dau timpul înapoi, dar nu ca să iau deceniul de la capăt sau ca să refac sau să fac mai bine unele lucruri, ci ca să trăiesc altele, fără să uit sau să le reneg pe cele originale.

Cum nu pot da timpul înapoi, i-aș scrie așa celei care eram acum zece ani:

Stai liniștită, totul va fi bine. Până în 2026, n-ai să ajungi să faci sau să trăiești absolut tot ce îți dorești acum, dar vei multe face altele, la care nici nu te-ai gândit. Vei trăi lucruri și întâmplări pe care nici n-ai știut că ți le doreai, și poate chiar mai tare decât pe cele știute.

În mai puțin de doi ani, ai să scapi din situația toxică în care te găseai cu jobul prost plătit care îți ocupa tot timpul, dar care totuși îți plăcea. De atunci, numai vânt în pupă: posturi tot mai bune, munci care îți plac tot mai mult, salarii tot mai mari, recunoaștere profesională tot mai reală, zile libere și vacanțe plătite în condiții tot mai bune.

În mai puțin de un an, vei reveni în Vietnam ca să petreci zile și nopți de neuitat cu frații tăi: plaje paradisiace pe insule cu nume greu de pronunțat, mâncăruri delicioase, băuturi reci pe măsură, timp care stă pe loc cu aventuri, conversații, distracții. Și de atunci, vei mai tot reveni în Vietnam, de încă trei ori în ultimii zece ani. O dată chiar ca să stai acolo un an neîntrerupt.

N-ai să mai fii simplă turistă, ci călătoare prin lume. Ți-e dat să intri și să te așezi să citești în nenumărate cafenele, baruri și librării din Europa, Asia și America. Să te urci și să cobori din zeci de avioane, pe o grămadă de fuse orare diferite. Să stai în hoteluri luxoase și homestay-uri la țară, în bungalouri în junglă și moteluri pe margine de drum abia asfaltat.

Ți-e dat să mănânci o grămadă de bunătăți în fiecare zi, pe scaune de plastic, în restaurante luxoase, crame sculptate în munți sau pe o terasă la cinci metri de ocean. Să lenevești pe plaje pustii, să mergi kilometri întregi pe jos în metropole uriașe, să petreci nopți pe vase de croazieră.

Să afli o grămadă de lucruri noi despre cum trăiesc alți oameni, să asculți nenumărate povești de pe multe meridiane. Să citești, să afli, să descoperi lucruri noi și să redescoperi altele uitate, care te mișcaseră diferit prima oară: cărți, locuri, oameni.

Chiar dacă acum nu-ți stă mintea la asta, peste cinci ani vei termina doctoratul început cu alți cinci ani în urmă. Dar nu numai că vei scrie teza: o să și câștigi un premiu cu ea. O vei susține cu brio și apoi o vei transforma într-o carte care este exact ce ai vrut: un rămas bun luat de la meseria de jurnalistă.

Stai așa, că nu vei fi terminat: vei mai scrie și publica alte două cărți. Vei mai scrie alte trei, pe care încă nu ai reușit să le publici. Dar își are fiecare timpul ei. Și nu vei înceta să scrii: pe blog, pe rețelele sociale, cu puțin efort și noroc chiar și prin alte publicații.

La un moment dat în acest deceniu, o să treci și printr-o pandemie, dar totul va fi bine: îți place să stai în casă, să scrii și să citești. O vei avea și pe pantera de apartament Zombie, care va mai fi cu tine, tot timpul, încă șase ani de acum înainte. O să te mai tot urmărească prin casă, o să aștepte mereu să te așezi pe canapea sau în pat ca să ți se așeze în brațe, o să te aștepte la ușă chiar și în ultimele zile și apoi se va duce lin și liniștită. Nu a avut timp să se facă praf de stele încă, dar între timp ți-a trimis-o pe Bijou. Nu e Zombie, nu e panteră (e când jaguar, când tigru) dar tot parteneră de drum îți va fi.

Tot șase ani va mai dura până când vei reuși să scapi de creditul care ți-a tot mâncat economiile în ultimii 8 ani. Dar când îl vei fi plătit, vei bea o cupă de șampanie virtuală cu cel mai bun prieten și aproape că nici nu vei simți ușurarea așteptată: pentru că nu fusese chiar așa de gravă greutatea, chiar dacă așa părea.

Prietenii vor veni și vor pleca. Alții vor sta. Vei învăța mai bine ce e cu relațiile cu oamenii din jur, vei ști să le apreciezi mai bine pe cele veritabile și valoroase, și să te dezbari de cele care nu-ți priesc. Vei învăța că viața e prea scurtă ca să-ți pierzi vremea cu oamenii care nu-ți aduc nimic și cărora nici nu le poți oferi nimic. Dar și că viața e prea scurtă ca să nu petreci tot timpul posibil cu oamenii pe care îi vrei în viața ta.

Timpul va fi un revelator și pentru relațiile cu familia. Nu ai nici acum o unică relație cu familia, și nu vei avea nici în decursul acestui deceniu. Sunt multe relaţii, cu fiecare membru al familiei, și apoi altele, cu toţi odată. Unele relații se vor întări și îmbogăți, altele se vor zdruncina iremediabil. Dar multe lucruri vor căpăta claritate și îți vor oferi certitudini. Și vei începe să scrii la romanul familiei tale.

O să ai timp să scrii și să citești. Timp să călătorești, să nu stai locului, să te bucuri de anotimpuri, de veri eterne. Timp să te întrebi, să te gândești.

Ai să râzi și ai să plângi, ai să te bucuri și ai să te superi, o să simți bucurie, fericire, furie, dezamăgire, și încă un infinit de emoții și sentimente despre care nici nu știai că se pot simți sau că au nume.

Vor mai rămâne lucruri care îți lipsesc și pe care ți le dorești. Și vor apărea altele noi în fiecare clipă.

O să ai și regrete: pentru lucruri pe care nu le-ai făcut. Încă. Astea se îndreaptă acum, în următorul deceniu.

Gândește-te că acum, peste zece ani, ai tot mai multe planuri. Cu toate reușitele sau după toate cotiturile, tot mai apar lucruri pe care vrei să le trăiești de acum înainte. Și asta e foarte bine.