Nefelibata

De curând, o discuție în contradictoriu cu un cunoscut spaniol mi-a dat serios de gândit. Mi-a amintit că poate pentru mine politica este o știință pe care am studiat-o în facultate, cu care mi-am luat licența și care mi-a arătat nu ce să gândesc, ci cum să gândesc, cu metodă și rigoare. Pentru mulți alți oameni însă, e rămâne un exercițiu de popularizare, un subiect de conversație accesibil tuturor, în care oricine se simte competent să aibă o opinie. Și nu e deloc greșit să fie așa, doar nu degeaba însuși cuvântul indică interes și implicare în treburile polisului, tot ce ține de cetate și de spiritul civic.

În discuția menționată, totul a pornit de la o discrepanță de idei cu privire la războiul civil din Spania (notiță pentru sine și lumea largă: nu vă aruncați cu deschidere istoric-factuală într-o astfel de conversație cu un spaniol, gândindu-vă că puteți discuta liber despre trecut, oricât de progresist sau liberal ar părea spaniolul, pentru că riscați reacții care acoperă un amplu peisaj intelectual, care trece de la războiul civil a avut loc acum aproape un secol, cui îi mai pasă de ce s-a petrecut atunci? prin diferite alte variațiuni care ajung în cele din urmă de cealaltă parte, la Spania anilor 30 era un stat eșuat, ceva trebuia să se întâmple, iar Franco a fost inevitabil) și s-a încheiat cu o bucată de desconsiderare aruncată-mi de la Ploiești, menită să-mi închidă gura (și eventual mintea) care nu făcea decât să exprime concluzii ale unor procese logice și intelectuale evident marcate de cultura în care m-am născut, de studiile făcute, de locurile pe unde m-a prins maturizarea intelectuală, de lecturile avute, și de propriul spirit critic în continuare în viață. Mi s-a spus deci, fără urmă de disimulare, că degeaba ai citit și studiat atâta, că tot n-ai înțeles nimic. Adică la ce mi-a folosit cititul și studiatul, că dacă nu gândim la fel, e clar că n-am priceput nimic

Încă trec prin faze de reflecție și revelații, de îndoieli și întrebări, dar am ajuns la unele concluzii, pe care le împărtășesc aici, pentru că m-am gândit că ar fi tare frumos dacă 2026 ar fi anul gândirii critice. Sau mai bine zis, anul în care nu ne vom fi pierdut spiritul critic. În sintagma asta relativ pompoasă pot fi îndesate multe descrieri sau condiții de îndeplinit, dar cred că cel mai ușor ar fi să spun: să nu uităm să gândim fiecare cu mintea lui. 

Pericolul de a nu gândi cu mintea ta, adică prin excludere, de a ajunge să fii doar un canal de expresie și distribuție a proceselor cognitive și intelectuale ale altora (inclusiv ale unui model de tip imitativ, precum inteligența artificială), adică de a lua deja de bun ce au cugetat alții este pe cât de verosimil pe atât de greu de evitat. De exemplu, e mult mai ușor să lași IA să-ți rezume criza sub primelor din anii 2010 decât să stai să citești și să te informezi din resursele vremii, de exemplu. E infinit mai comod să crezi ce spune un politician citat de un ziar afin propriilor convingeri politice, decât să te duci la Constituție să citești cu ochii tăi prerogativele șefului statului într-o republică parlamentară. 

Este drept că nici presa, nici comentatorii politici, nici analiștii economici nu mai explică lucrurile așa cum trebuie. Nu mai educă. De la înălțimea propriilor edicte, spun pur și simplu cum stau lucrurile și eventual unde și cum trebuie îndreptate potrivit propriilor dictate intelectuale, chiar dacă raționale. Dar nu mai arată de ce stau lucrurile așa, de ce e nevoie să fie schimbate. Iar cititorul, ascultătorul, sau utilizatorul nu se mai întreabă de ce, căci e mult mai simplu să pornească de la o premisă deja cugetată de altul. Are sens, rezonează cu ce crede, cu convingerile personale, așa că de ce să sape un pic mai adânc acolo?

Un bun exemplu și prima revelație în sensul ăsta pentru mine a fost în 2011, când în Spania, mișcarea indignaților a adus în discuție infamul sistem d´Hondt de distribuție proporțională a locurilor legiuitorilor între partidele care au trecut pragul electoral și au reprezentare după un scrutin, numit astfel potrivit unei formule create de juristul belgian care i-a dat numele în secolul 19. Revelația a fost faptul că s-a adus în discuție așa-zisa ne-justețe a acestui sistem ca favorizând partidele mari, ca și cum ar fi fost ceva cu totul nou, complet ascuns și necunoscut dinainte, cumva special aplicat pentru înșelarea maselor, care credeau că își aleg legiuitorii ca în Grecia antică, prin democrație directă. Au apărut atunci comentatori sau explicatori de meserie, care veneau cu demonstrații scrise pe table pe care le aduceau prin studio-uri de televiziune, ca să explice publicului cum funcționează sistemul, cum se aplică formula semi diavolească menită să favorizeze partidele mari și așa numita „tiranie a majorității”.

Doar dacă vezi scris acest non-sens al tiraniei majorității, oare nu te întrebi cum poți alătura acești doi termeni și merge mai departe? Orice om înzestrat cu spirit critic, indiferent de nivelul de studii sau pregătire intelectuală, putea cerceta, la nivel profan, de unde veneau toate astea. Ar fi putut ajunge să priceapă lucruri pe care eu le-am auzit din anul I de facultate: de ce nu mai luăm decizi direct, ca în Grecia antică, de ce avem nevoie de un sistem legislativ reprezentativ, apoi de ce e nevoie de un stat de drept, de separarea puterilor în stat, de o constituție, de legi și procese. Procese între care și acest sistem de distribuție a locurilor într-un for legiuitor, celor care l-au ales cel mult putându-li-se imputa motivul alegerii acestui sistem și nu al altuia, sau al unei combinații între diferite sisteme (care există și sunt folosite în alte state, parțial sau complet, pentru anumite foruri sau doar pentru parlamentele naționale, de exemplu). Adică de ce e folosit într-o seamă de state democratice, multe dintre care europene (deci nu doar în Spania, pentru înșelarea electoratului spaniol indignat). Păi pentru că așa au decis legiuitorii vremii, aleși liber și democratic de populație. Sau de ce scopul folosirii acestei formule este evitarea fragmentării spectrului politic reprezentat în parlament. Păi pentru că dacă se fragmentează (deci multiplică și micșorează) diferitele forțe politice în parlament, nimeni nu  mai poate forma un guvern și fără guvern, nimeni nu mai conduce țara. Da, dilema rezultă atunci simplu: cum rămâne cu alegerile minorității? Păi rămâne de cercetat. Democrațiile sunt cele mai instabile și nesigure sisteme politice, nu sunt imutabile ca dictaturile. Evoluează, cresc, se corectează și se îmbunătățesc constant cu pârghii de natură legală. 

Dar astea sunt doar exemple, până la urmă. Controversele legate de sistemul d´Hondt continuă să apară periodic în prag de alegeri în Spania, semn că populația nu s-a dumirit, dar spiritul și interesul civic continuă la același nivel de alertă. Ceea ce nu e rău; ceea ce ar trebui să dea de gândit este de ce nu se tranșează problema cu fapte și concluzii; de ce se menține această aură de înșelăciune sau ne-justețe a sistemului electoral neexplicată în niciun moment, neasumată cu judecăți de valoare. Nu spun că sistemul e perfect, corect, sau etic, dar de ce opiniile critice nu vin cu date și informații? De ce părerea e exprimată ca o concluzie bazată pe fapte?

Din conversația cu care am început, am rămas cu o seamă de convingeri care nu mi s-au conturat cu totul, dar dintre care cea mai importantă este observația asupra efectelor atrofierii gândirii critice și delegarea acestei activități pe seama altora sau a altceva. Nu mai caut pe google informația cum deschideam pe vremuri un dicționar sau o enciclopedie, ci nu mă las până nu găsesc pe net sau pe chatgpt informația care să-mi confirme convingerile. Logica sau argumentația circulară este simptomul cel mai grav: se confundă premizele cu concluziile. Așa deci și prin urmare, grecii se plimbau pe mare. Prin urmare și-așa deci, era vorba despre greci.

Varianta mai ușor de înțeles este ceea ce se numește prejudecata de confirmare: convingerea e atât de puternică, încât nu există îndoieli, iar pentru a o demonstra, se caută exclusiv informații care ne susțin convingerile și se ignorează cele contrare. Asta se vede constant cu orice temă de discuție care devine controversată sau dilematică pentru că nu există cale de mijloc iar apărătorii și detractorii nu cad de acord. 

Dar nu trebuie să ne împărțim în două tabere și mai ales nu trebuie să avem de ales doar între două posibilități. Dualitatea e interesantă teoretic pentru că e ușor de cuprins, dar devine irelevantă în realitate: întotdeauna există mai mult de două variante. Și nici nu trebuie să fim de acord, nu trebuie să avem aceleași păreri, nu trebuie să împărtășim principii. Nu trebuie nici să renunțăm la propriul spirit critic, la a gândi cu mintea noastră, fiecare dintre noi. 

Și ar fi mai de spus un lucru: dacă ne reactivăm gândirea critică, dacă punem la îndoială concluzii și convingeri deja cugetate de alții, dacă stăm pur și simplu și ne întrebăm dar oare…? eu am convingerea că am și evita discuții pătimașe încheiate cu edicte de genul celor menționate mai sus, din care nu rezultă decât că nu gândești ca mine, nu te duce mintea, sau nu gândești ca mine, nu-mi place de tine, sau nu gândești ca mine, nu-mi meriți respectul. E oricum mai ușor să ajungi la acest dictat de valoare, decât să te întrebi: De ce, în pofida educației și culturii, unii oameni tot gândesc diferit?