Nefelibata

De mică am visat la zile întregi petrecute scriind în aer liber, de pe terasa unei camere care să ofere priveliști desprinse de lumea urbană: fără zgârie-nori, asfalt, ciment sau vreo urmă de metropolă. Îmi doream o deschidere către mare, râuri, munți, copaci înverziți ori pâraie limpezi, către lacuri tăcute, câmpuri înflorite sau pășuni proaspăt cosite. În inima Vietnamului, Parcul Național Cát Tiên mi-a devenit, și îmi asum prețiozitatea limbajului, un sanctuar creativ. După un drum istovitor de 150 de kilometri, parcurs în mai bine de șase ore – peste tot în Vietnam călătoriile pe șosea se opun cu încăpățânare eficienței și vitezei citadine –, am ajuns în inima pădurii tropicale, la bungalowul care avea să îmi fie reședință pentru câteva zile de tihnă și scris.

Desigur, în trei zile de liniște nu poți spera la progrese creative spectaculoase. Totuși, ritmul în sine capătă altă consistență când fiecare dimineață începe sub impulsul inevitabil al soarelui de la ora șapte, ale cărui raze pătrund fără milă printre draperii. Deschid ușa bungalowului cu vedere spre râu și inspir adânc aerul proaspăt, încărcat de miresme de pământ umed, frunziș și flori sălbatice. După micul dejun, urmează plimbările zilnice pe cărările înguste ale stațiunii, săpate discret în inima vegetației, pentru a profita de răcoarea matinală care se risipește înainte de ora zece. Înapoi la bungalow, deschid larg ferestrele, las aerul să circule nestingherit, mă așez la masa de lucru și scriu.

Cát Tiên, o întindere de peste 70.000 de hectare de pădure tropicală umedă, una dintre cele mai bogate rezervații naturale ale Vietnamului, bijuterie de biodiversitate, adăpostește peste 350 de specii de păsări – de la pitulicea verde la rarul păun verde –, precum și numeroase specii de mamifere, chiar dacă majoritatea nu se arată ochiului turistului. În această liniște verde, nu am găsit inspirația care să mă îmboldească să umplu pagini întregi fără oprire, dar am descoperit o altfel de disciplină: voluptatea să mă concentrez fără întreruperi, fără impulsul devenit reflex să verific notificările telefonului sau rețelele sociale. Orele treceau pe nesimțite, până când simțeam nevoia unei pauze pentru un prânz ușor, cu ceai verde cu gheață sau un shake de papaya. Apoi reveneam la masa mea de lucru. Cina venea odată cu căderea serii, devreme, imediat după ora șase, așa cum se întâmplă peste tot în Vietnam. Singurul inconvenient era că, odată cu lăsarea întunericului, mă vedeam nevoită să apelez la minunea civilizației care este becul cu și să revin la lumina artificială ca să pot continua să scriu și să citesc.

Am explorat și rezervația propriu-zisă: traversând râul Đồng Nai cu bacul, am pătruns în adâncul pădurii, deși am intuit corect că să merg mai mult de un kilometru pe jos nu ar fi fost tocmai realist. Totuși, am ajuns la faimosul copac Tung, cunoscut drept Copacul Tung al Unchiului Đồng, denumit așa în cinstea fostului premier vietnamez Phạm Văn Đồng. Vechi de peste 400 de ani, cu o înălțime de peste 30 de metri și un trunchi atât de vast încât ar putea adăposti aproape 20 de oameni, copacul Tung impresionează nu doar prin măreția sa, ci și prin rețeaua de rădăcini arcuite, întinse asemenea unor coloane în miniatură.

Am continuat periplul pe apele râului Đồng Nai, într-o barcă mică, alături de ghidul nostru care era și barcagiul. Atent și cu răbdare, oprea de fiecare dată când zărea vreo pasăre sau vreun gibon ascuns printre ramuri, indicându-ne cu gesturi discrete unde să privim.

A urmat un safari nocturn, într-un jeep deschis, sub un cer plin de stele. Ghida, cocoțată pe un scaun înalt, manevra o lanternă uriașă, cu ajutorul căreia tăia întunericul dens, dezvăluindu-ne familii de cerbi și căprioare, cu puii lor.

Nu mi-a scăpat probabila ironie silențioasă a localnicilor, pentru care entuziasmul vizitatorilor de oraș – care zbierau de-a dreptul când deslușeau o mierlă printre ramuri sau o maimuță săltând dintr-un copac în altul – trebuie să fi fost o sursă subtilă de amuzament. Sau poate că, pentru ei, astfel de scene deveniseră deja rutină, și nu îi mai surprindea sau mira.

În rest, mai sunt puține de adăugat.

Poate doar zgomotele misterioase care bântuiau bungalowul – mai ales noaptea, dar uneori și în timpul zilei: bufnituri neregulate pe acoperiș. Explicația e pur exotică și tropicală: smochinele coapte ale copacului care îmi umbrea terasa cădeau fără preaviz pe acoperiș.