Nefelibata

Am văzut mașina asta de cusut la Muzeul Rochiei Lungi Vietnameze din Ho Chi Minh City și mi-am adus aminte imediat de bunica din partea tatălui, de mamaia Victoria, care a trăit toată viața în România și pentru care Vietnamul sau ideea vieții noastre aici, la un moment dat din viitor, ar fi fost mai departe de realitate decât orice altă închipuire posibilă.

M-am gândit de multe ori la ce ar fi spus – căci sigur nu ar fi tăcut, ci și-ar fi exprimat părerea – dacă ar fi apucat să vadă că urma să plec la studii în Germania, să ajung să trăiesc în Spania, sau că frații mei își vor fi făcut studiile în Vietnam, pentru ca apoi să rămână să trăiască aici de ani de zile. De fiecare dată, ochii minții mele mi-o închipuiau pe mamaia Victoria minunându-se de cât de departe de țară și de istoria pe care ea o ducea în spate ajunsesem fiecare dintre noi.

Mi-am adus aminte de ea când am văzut acest material fără formă prins în acul mașinii de cusut ca pe un bloc de marmură din care sculptorul urmează să scoată statuia sau ca pe o pânză de pe care artistul are de gând să dezvelească pictura, pentru că atunci când eram mici, mamaia Victoria venea să ne arate materialele cumpărate, stofe lungi și în culori simple, fără modele sau înflorituri, ne lua măsurile, după care ne aducea hainele deja croite. Frații mei cei mici spun că nu-și mai amintesc multe despre ea, și cred că nici eu n-aș face-o, cel puțin nu cronologic sau ordonat, dacă mintea nu ar da salturi din astea spectaculoase printre cotloanele odăilor cu amintiri. Să mă fi gândit la mamaia Victoria și cred că nu mi-aș fi adus aminte cât de talentată era la croit, atât de mult, încât mi-am dorit să o copiez, să învăț și eu.

Mi se părea magic cum reușea ea să transforme doi metri de stofă într-o fustă, o cămașă sau un pantalon scurt, de vară. Un vals era pasul acului mașinii de cusut, trecut peste rochia care prinsese deja formă, dar era încă prinsă în ațele albe, cusute de mână, peste liniile de cretă de croitorie. Motorașul pedalei mașinii de cusut suna ca torsul de tractoraș al pisicii negre pe care am avut-o mulți ani mai târziu. Atât de prinsă îmi aduc aminte că eram de magia asta a mașinii de cusut, că și după ce s-a stricat și nu a mai putut fi reparată, a stat la mine în cameră pe post de masă de lucru: de făcut temele, de citit, de învățat. Pedala încă i-a mai funcționat multă vreme, până ce am plecat în Germania și nu mai știu ce s-a ales de ea.

Mi-am dorit foarte mult ca mamaia Victoria să mă învețe și pe mine să croiesc. Eram prea mică atunci când i-am cerut-o, așa că a început să mă învețe să cos goblenuri pe etamină, să croșetez macrameuri și să tricotez fulare și maieuri. Apoi s-a stricat mașina de cusut, noi creșteam tot mai repede, iar ultimii ei ani au coincis cu noua mantră a economiei de piață și cu inflația galopantă cu care nu mai ținea pasul pensia mamaii Victoria. Cred că ochii ar mai fi ținut-o, dar ea nu mai avea bani să ne cumpere stofe să ne croiască haine.

Tot ce știa despre croit, mi-a spus că învățase la un atelier pentru fete, la care o dăduseră părinții ei, deși ea le ceruse bani de rată să se ducă la Vâlcea să facă liceul. Sau așa ceva. Nu-mi mai amintesc prea bine exact cum a fost povestea asta a ei, frântura asta și multe altele pe care ni le spunea când eram mici. Mamaia Victoria a murit în 1999, când eu eram încă în liceu și, deși visam și plănuiam să ies din țară și să călătoresc, un zbor transcontinental sau transoceanic era ceva ce, pe vremea aia, trăiam doar în cărți. Pe atunci, abia începusem să scriu un jurnal și tocmai trecuse prima vară de când tot încercam să încropesc primul roman, a cărui poveste se petrecea, firește, peste mări și țări.

Obișnuința asta să scriu, sau să iau notițe ca să nu uit să scriu mai târziu am învățat-o mulți ani după aceea, așa că nu am apucat să fac nicio însemnare despre câte ne povestea mamaia Victoria. Acum, că mătasea fără formă prinsă în acul mașinii de cusut văzută la Muzeul Áo Dài din Saigon mi-a adus aminte de cât de talentată era mamaia la croit, cât de măiastră era mâna ei cu acul de cusut, cred că am să încep lucrul la un alt roman, de data asta despre România și viața mamaii Victoria în România, țara din care nu a ieșit niciodată și unde și-a trăit toți cei 77 de ani, ale căror evenimente i-au marcat existența într-o nemișcare implacabilă, doar un pic fărâmată de magia acului ei care valsa pe stofe.