Nefelibata

A fost în urmă cu mai mult de 10 ani. Și poate nu e deloc o coincidență faptul că, deși nu mai gândesc și nici nu mai simt de mult în măsurile astea de timp cuantificabil prin aniversări, bilanțuri la sfârșit de an, sau obiective pentru noul an, cu alte cuvinte, nu plănuiam nicio postare de acest fel, îmi amintesc perfect circumstanțele în care am scris ceea ce avea să fie primul meu articol pe blog, în urmă cu ceva mai mult de un deceniu.

Iar când scriu că îmi amintesc la perfecție, mă refer exact la asta: fiecare detaliu îmi este delimitat scrupulos și îmi apare în minte cu acuratețea unei camere digitale de ultimă generație. Începeam acest blog după ani în care mă abținusem de la a scrie public pe orice fel de platformă personală, căci păstram candoarea vârstei și convingerea pe care pe atunci îmi plăcea să o văd ca profesională, că era imposibil să mai public altceva, atâta vreme cât toate materialele mele, reportaje, interviuri, documentare, erau publicate constant de agenția națională de presă la care lucram, căreia îi cedasem orice drept de autor asupra a orice scriam sau consemnam.

La 31 decembrie 2014 mă vedeam deja dizgrațios cuprinsă în ițele unui serial de reality extrem de prost, atât de prost încât până și vechea mea convingere că din orice poți învăța, chiar și din cea mai proastă carte sau din cel mai jalnic film, până și acea convingere se spulberase și în loc rămăsese doar îndoiala metafizică care acum sună a zicală, după filmul (deloc prost) lui Almodóvar din `84: Ce am făcut eu să merit asta?

Și așa am început să scriu și să public pe acest blog.

Îmi amintesc perfect nu numai unde mă aflam: într-un apartament recent închiriat în nume personal, într-un cartier muncitoresc din Madrid, de partea cealaltă a râului Manzanares și în afara șoselei de centură M30, detalii care pentru localnici și cunoscători indicau pe atunci fără a fi nevoie de prea multe precizări, că era vorba de un regres evident de la statutul meu anterior, când mă mișcam numai prin centrul select al capitalei, iar dacă luam metroul, era pentru câteva stații pe liniile centrale, pe al căror traseu se găseau la distanță de maxim 750 de metri sau un minut, două.

Apartamentul îl închiriasem nemobilat pentru că așa, chiria era mai ieftină, dar pe vremea aceea reușeam să văd aproape exclusiv partea bună a lucrurilor. Aveam ocazia, după șase ani de stat în chiria plătită de angajator și cu mobila aleasă de proprietar, să îmi cumpăr primele mele mobile: o masă de lucru care m-a urmat vreme de încă aproape zece ani prin următoarele chirii, un scaun, o canapea, salteaua și un rudimentar divan din metal pentru pat. În lunile următoare, rafturile sau bibliotecile care mi-au adăpostit cărțile și alte obiecte personale au părut de-a dreptul excentricități în afara sferei strictului necesar forțat de împrejurările de restriște.

Împrejurările făceau că îmi găsisem de lucru part-time la o librărie, cea mai de renume librărie de carte străină din Madrid, însă remunerația pentru librari nu se ridica la înălțimea faimei și cu atât mai puțin la pregătirea lor, la contribuția intelectuală pe care o aduceau în activitatea de zi cu zi a librăriei. Odată depășită surpriza și incredulitatea unor astfel de fapte, au urmat și primele învățăminte. Printre acestea, de care, cum scriam, îmi aduc aminte tare bine, se număra cel evident: nu aveam să revin prea curând la salariul anterior, nici la condițiile de care mă bucurasem, prin munca mea, în ultimii șase ani. Așa că bugetul era unul de restricții, cu gospodărirea tare atentă a tuturor resurselor.

Cu timpul, în acel prim an, mi-am mai găsit alte mini-joburi, mai făceam câte o traducere, mai acceptam câte o sesiune de interpretariat, mai scriam o recenzie, mai contribuiam la câte o dezbatere pe teme afine, dar până ce nu mi-am găsit al doilea loc de muncă part-time, ca profesoară de engleză la un centru de limbi străine, unde eram plătită destul de bine pe ora de predat efectiv, uitasem cum era să ies la un pahar de vin, la cafea, sau la teatru. Nu mai ajungeam cu lunile prin centru, nu mai intrasem în nicio altă librărie ca să-mi cumpăr cărți, nici de reducerea consistentă de care aveam parte ca angajată la cea la care lucram nu îmi permiteam să mă bucur.

Mi-am dat seama de toate astea când se apropia vara și observam că economiile își cam reveniseră la un nivel acceptabil, date fiind circumstanțele, așa că am ieșit la terasă cu colegele de la librărie, am băut mai multe claras con limón, am luat cina plină de bunătăți și am avut și bani de taxi spre casă.

Totul se îndrepta, împrejurările mi se arătau din ce în ce mai bine, iar eu simțeam un entuziasm domol în tot corpul, de felul emoțiilor care prevesteau numai lucruri bune. Reușisem să supraviețuiesc de una singură. Simțeam cum îmi crește inima în piept.

Cealaltă parte a amintirilor perfect detaliate din vremea aceea cuprinde un amalgam de emoții, sentimente, gânduri, principii, decizii, luări de poziție, confruntări, neînțelegeri, care a început atunci și a tot continuat să eroadă și să surpe încet dar constant entuziasmul și, cum îmi spunea cineva, ochii buni cu care percepeam lumea și oamenii din jur. Eu însămi mi mă amintesc pe vremea aceea, printr-un intens exercițiu de scoatere din propria ființă, din propriul corp, ca pe un om mai bun, mai blând, mai tolerant, mai dispus la iertare, mai aplecat spre a învăța cu modestie din încercările grele, ba chiar și mai empatic și mai duios solidar cu cei din jur.

Numai că de atunci a început amalgamul de care scriam mai sus, să surpe nevăzut și pe nesimțite ochii buni cu care vedeam lumea și de care mi-e dor. Mi-e dor de persoana care eram acum un deceniu, de puterea pe care o aveam de a observa ca să înțeleg, de deschiderea nelimitată cu care acordam atenție oricărui fapt și oricărei persoane, de disponibilitatea de a asculta, de interesul în a încerca să înțeleg motivația și explicația comportamentelor celor din jur.

De pe atunci m-a cuprins cinismul. E drept, nu complet, căci nu am ajuns să fiu chiar morocănoasă sau ursuză (decât rareori, când mi-e tare foame sau circumstanțele imediate îmi refuză a doua cafea a zilei, să zicem, poate), cred că nu sunt prea răutăcioasă, dar tot nu mă mai simt raza de soare care eram pe vremuri. Regretul care răzbate evident din cuvintele astea e justificat prin faptul că parcă mă plac un pic mai puțin ca acum un deceniu. Prietenii pe care îi tot consult pe aceste teme, familia pe care mi-o cicălesc cu aceste îndoieli și preocupări îmi spun că e normal ca, odată cu vârsta, să devenim mai cinici. Experiențele, fie ele cele mai bune de care poate avea parte un om în viață, tot te înăspresc și te înrăiesc. E inevitabil să nu-ți mai poți păstra entuziasmul bont și candid al tinereții, indiferent prin câte experiențe minunate ai trecut sau câți oameni extraordinari ai avut șansa de a cunoaște.

Am ceva regrete (mare dreptate avea Sinatra). Da, am depășit greutăți și probleme, dar m-au făcut mai cinică. Cumva, nu-mi iese totul chiar pe plus.

Acum, la ceas de amintire a unui deceniu care s-a scurs de când am început să scriu pe acest blog, mă întreb nu neapărat dacă cinismul e inevitabil (căci probabil e), ci mai degrabă dacă nu s-ar fi putut ca acest cinism parțial și măsurat să mă fi cuprins în urma altor întâmplări. Chiar dacă m-au făcut și mai tare, cred că miezul meu uman original tot își dorește să fi avut parte de niște întâmplări care să nu mă fi făcut să mă întreb, până la urmă, și acum, chiar dacă de pe colina cucerită a greutăților complet depășite, consumate, asumate cu relativ puțin efort și slabe sacrificii: ce am făcut eu să merit asta?