Nefelibata

Cum se poceşte limba română cu explicația „limba este un organism viu, care evoluează”

***SPOILER TEXT GRAV AFECTAT DE TRADUCEREA AUTOMATĂ***

În această lume supraconectată, în care informațiile sunt disponibile pentru toți și călătoresc cu viteza clicului, se pare că toată lumea își dorește un loc sub soare și este gata să-l revendice cu orice poate ieși în evidență, oricât de ordinar ar fi. Ca atare, orice hobby simplu împărtășit de milioane de oameni de pe tot globul poate deveni parte a retoricii banale „îmi iubesc meseria” sau „munca mea este pasiunea mea”. Dacă îndrăznești să critici, ești etichetat ca urător sau elită, tratat cu sarcasm, și imediat troll-zoned pe rețelele de socializare. Într-o coajă de nucă, aproape oricine poate face orice și cine ești tu să-l judeci?

Am scris acest text în engleză pe traducătorul automat al amicului Google (amica ChatGPT este ceva mai sofisticată) în așteptarea enormității de mai sus și ca să pot confirma sau infirma ipoteza potrivit căreia o recenzie citită pe un blog despre cărți, de o calitate lingvistică generală care se ridică la nivelul compunerilor de la română din clasa a VI-a, a fost sau nu redactată cu ajutor intelectual artificial. Citind zisa recenzie, am fost ispitită să deschid fila de revizuire și să dau comanda de urmărire modificări, ca să pot corecta textul și să pot dormi la noapte. M-am străduit să citesc până la capăt, pentru că după paragraful care începe cu „în fine, într-o coajă de nucă…” am tot sperat să fie vorba de o scăpare, cumva acceptabilă pentru un blog, oricât de insuportabilă pentru mine și așteptările de la un articol despre cărți, lecturi și minunăția cititului. In nuce e la origini un calc din latină, din vorbele atribuite de Plinius cel Bătrân lui Cicero, care ar fi spus că „Iliada” ar fi fost scrisă odinioară pe un singur pergament care ar fi încăput într-o nucă. Dar oh, ce păcat – nu și în română, limbă în care spunem scurt și cuprinzător sau la obiect. La o adică, merge și direct în latină.

Așa cum se petrece deseori în viață, aceste așteptări trebuie ajustate, pentru că discuția are loc cu persoane care nu numai că sunt incapabile să accepte critici constructive, ci sunt și adeptele principiului potrivit căruia cea mai bună apărare e atacul. Într-adevăr, e contrar logicii, pentru că tocmai de la oameni care pare-se citesc și scriu despre cărți te-ai aștepta la deschidere spre a învăța mai multe, a scrie mai bine, a se exprima corect.

„Nu e nicio rușine să fii prost” —spune o influenceriță contemporană— și o citez aici pentru că are dreptate. Chiar nu e nicio rușine, atâta vreme cât prostia (hai s-o numim ignoranță, de dragul discuției), e dublată de un gram de modestie care să aducă disponibilitate spre remediere. Însă o zicală tot pe românește ne amintește clar că cine nu e și fudul, parcă nu e… destul, așa că nu are rost să continuăm. Mai bine trecem la ajustarea așteptărilor.

„Lăsați orice speranță, voi ce intrați” în universul lingvistic alternativ al publicațiilor de tot soiul pentru ai căror autori nu mai e la modă să fii deschis să-ți accepți neajunsul omenesc de a avea nevoie să înveți cât trăiești. Nu, pentru ei e vorba de un drept, la propria părere și la libera exprimare, căci „limba română acceptă și pe cei mai rigizi în formulări și pe cei mai creativi”. Urmează apoi ironia fină cu „ai auzit de neologisme?”, atacul ajunge la apogeu cu victimizarea „muncim de ne sar capacele fără a câștiga nimic, apreciem orice urmă de înțelegere pentru greșeli” și se încheie cu bomboana de pe tort „vă foarte mulțumim pentru sugestie”. Trăiesc o utopie, căci îmi doresc cu ardoare ca răspunsul „cu foarte plăcere” să fi fost sarcastic.

La asemenea poceli ale limbii române, ce așteptări să mai am, ce să mai ajustez? Să iau creionul roșu și să le explic cum stă treaba cu nevoia viscerală a pronumelui personal în acuzativ sau dativ, care nu e opțional, ca în alte limbi? Să mă apuc să le amintesc că neologismele sunt cuvinte recent împrumutate sau create prin mijloace proprii, dar că a lua un verb din altă limbă ca să-l conjugi în română se numește calc grosolan? Să le aduc vestea poate ușor surprinzătoare că foarte e un adverb determinativ care nu poate sta lângă un verb și nici lângă un substantiv fără un adjectiv? Nu, căci în universul lingvistic alternativ de pe tărâmul Facebook, orice comentariu, indiferent de conținut sau pertinență, favorizează propagarea ororii. Nu, pentru că asta le priește trolilor digitali de azi și așa înfloresc, se înmulțesc și nu se mai opresc, ca o celulă defectă: un text care nu ar fi luat un 6 la română în gimnazială ajunge să-ți apară sus proțăpit în newsfeed.

Evident că pot da ignore sau block sau unfollow, însă dacă tot ne găsim în epoca share, oare nu ar fi mai bine să și învățăm ceva din toate astea? Să selectăm ce dăm mai departe, ce susținem, ce apreciem și să alegem grâul de neghină? Și să îmi doresc să citesc scrieri corecte în limba română? Până la urmă, o vorbesc și eu, de ce să îndur asemenea siluire a limbii?

Neghina va zbiera imediat că sunt grammar nazi, că dau dovadă de rigiditate, că limba „e un organism viu și evoluează”. Nu spun să fie mort organismul, dar ce te faci când e așa de plin de viață că devine mutant? Îmi doresc doar să nu îmi mai supun vederii măceluri sângeroase ale limbii scrise și nu pot face asta doar dând block și unfollow și ignore, căci în naivitatea mea mă duc des prin librării și cumpăr cărți apărute la edituri de renume care îmbrățișează „evoluția” cu unde se conservă ceva ce încă simt, au scris evazionisme, schimbări atât de totale, gratificații sociale, un rezultat de viață sau de moarte, presiunea arterială, sala era mesmerizată, independentism și independentiști, rebeli catalunezi, în control judiciar.

E drept, limba evoluează. Și nu numai româna, ci toate limbile, atâta vreme cât continuă să fie scrise și vorbite. Diferența dintre un calc grosolan și evoluția lingvistică prin uz, dintre un „neologism” inventat ad-hoc și adoptarea unui cuvânt nou în limbă, dintre mutația prin greșeală și corectarea structurală ar fi un bun subiect al altui articol. Însă e de bun simț să acceptăm că orice evoluție, îmbogățire, reformulare, împrumut, schimbare, mutație sau chiar greșeală trebuie să treacă prin filtrul structural al limbii și să țină cont de flexibilitatea morfologică a cuvintelor. Mai pe înțeles: în engleză adjectivele sunt invariabile iar cele calificative apar fără greș înaintea substantivelor, așa că orice încercare de rupere a acestei unități astfel sudate nu e decât o cioplire grosolană, exact cum ar fi înlocuirea genitivului din română cu cel de origine saxonă din engleză sau cu forma simplificată din spaniolă sau franceză, care nu are nevoie de declinare. E pur și simplu crud și brutal ca o ghilotină să iei un verb din spaniolă și să-l conjugi în română, să rostești un substantiv din română cu un plural simplificat în -s, la fel cum e să le inventezi plurale adjectivelor din engleză sau să calchiezi în română pluralul substantivului vânt ca în engleză (asta invocând, de altfel, și izuri urât mirositoare), sau să te bazezi pe topica din vietnameză (care e extrem de importantă) ca să vorbești în franceză.

Pentru cei care încă rezistă și nu vor să ajungă să vorbească sau să scrie ca în desenele animate de pe vremuri cu omul de Cro-Magnon (de care mi-a amintit azi fratele meu influencerul: „Io tu merg bea bere. Tare acum. Vorbe râs nu plâns nu cert nu omor. Bună voie”) există niște materiale video tare drăguțe care —surpriză— susțin creativitatea laolaltă cu respectarea unității structurale a limbii engleze, în acest caz. Sfaturile acestor iubitori ai limbii se pot aplica la orice limbă ai cărei vorbitori vor să evolueze sănătos, pentru că până la urmă, au dreptate și trolii: vorbitorii unei limbi sunt cei care o îmbogățesc. Totul e să o facă cu minte.