Tag Archives: fatalism mioritic

Mai puțin de cinci secunde

Sub 5 secunde. Atât timp de emisie la oră de maximă audiență a acordat televiziunea publică din Spania faptului că ultrașii aflați pe Arena Națională nu au respectat minutul de reculegere de la meciul România-Spania din cadrul calificărilor la Euro2020.

Pentru jurnaliștii spanioli – nici mai buni, nici mai proști decât alții sau, în speță, decât cei români – faptul că versiunea românească a hooligans ori nu a înțeles de ce se păstra momentul de reculegere, ori pur și simplu a ales să nu-l respecte pentru cine știe ce motive dubioase a fost considerat profund nesemnificativ și alăturat faptelor diverse sau cel mult exotice, cu care să acopere ultimele secunde ale unui reportaj sportiv.

Mai importante li s-au părut jurnaliștilor spanioli detaliile unui meci care până și mie mi s-a părut emoționant în reluare. Au consemnat pe bună dreptate toate fazele în care portarul român a salvat echipa în momente de infarct sau câți nervi le-au provocat românii adversarilor, în special după golul marcat de români în repriza a doua, și cât de mult s-au luptat spaniolii să mențină scorul în favoarea lor, ca să culeagă încă o victorie, și nu doar un egal, care să îi mențină în fruntea clasamentului grupei.

Ei bine, cam pe aici se sfârșesc toate cunoștințele mele despre fotbal, inclusiv cele de vocabular specific.

Ceea ce nu încetează însă să mă surprindă este ușurința și deschiderea de neînțeles ale unor compatrioți care au ales să acorde interpretările cele mai profunde unui astfel de fapt divers. Acțiunile unui grup restrâns de oameni care simt că trăiesc cu sau pentru fotbal, care există peste tot în lume, care nu sunt nici mai buni, nici mai răi decât alții, au ajuns astfel să capete implicații legate de percepția românilor în afara țării, greutatea politică a României pe scena internațională, necesitatea sau posibilitatea mult-invocatei ”schimbări” (a țării, a poporului, a clasei politice ori a votanților – asta încă nu mi-e clar), delictele comise de unii etnici în Occident, rușinea sau scârba pe care mărturisesc că ar simți-o cei din afara granițelor față de cei de acasă. Ba am citit chiar un titlu care indica ceva despre ”semnele unei involuții culturale” – și evident că am renunțat să-mi continui lectura, căci am simțit că firul logic era mult prea întortocheat.

Lipsa de respect a ultrașilor galeriști români față de suferința și durerea fostului antrenor al Spaniei, pe care echipa lui națională a vrut să le consemneze înaintea meciului din România au căpătat proporții de epopee lirică pe rețele sociale: am ajuns să citesc că ”iar ne-am făcut de rușine în străinătate”, ”de asta știu spaniolii doar că românii fură cupru sau nu au dinți în gură” ”ce durere, ce mizerie”, ”mi-e rușine să dau ochii cu colegii spanioli”. Nu știu câte valuri de autocritici digitale au curs în România, multe sub sloganul generic “vaaaai ce rușine, ce greață, ce needucați suntem”, dar de multă vreme mă tot întreb dacă fatalismul mioritic și autocritica asta bâzâitoare, superficială și care izbucnește cu cel mai insignifiant pretext nu constituie exact motivele pentru care unii simt rușinea asta generică ori de câte ori cineva, oricine, cu același fel de pașaport, face ceva reprobabil.

Continue reading