Cum se prețuiește compasiunea față de refugiați și imigranți

Cine este de acord să primească un imigrant în propria casă? Câți bani este dispus fiecare dintre aceștia să cheltuie neprogramat pentru o șansă dată unui necunoscut?
După răspunsurile simple, răspicate și sincere la aceste întrebări, solidaritatea, omenia, compasiunea și mila rămân doar vorbe, pe care să le scriem în neștire și cu care să putem filosofa comod pe marginea naturii umane.

După ani întregi de războaie și de știri zilnice despre lupte, morți, refugiați, orașe distruse, vieți zguduite, traume și tragedii la toate porțile Europei civilizate, occidentale, mediteraneene ori estice, după râuri și râuri de cerneală ce au curs ca să ne împărtășească povești, analize, comentarii păreri, poziții, după alegeri câștigate sau pierdute, când vine vorba de imigrație, strămutare, refugiați și traume, aș avea două povestioare de împărtășit. Și aș vrea apoi să știu cine este măcar dispus să facă sau să spună la fel. Pentru că eu cred cu convingere că trebuie să judecăm drept, dincolo de discursuri, așteptări de la lideri și state europene, măsuri și reglementări, și că totul se rezumă la întrebările de la urma urmei. Cât prețuiește compătimirea? Cum se apreciază solidaritatea? Ce înseamnă mila?

Continue reading “Cum se prețuiește compasiunea față de refugiați și imigranți”

Utopia asta a străinătății

Ei bine, eu aș vrea acum să spulber utopia străinătății – și evident, iluzia comparațiilor frivole de genul ”aici e mai bine, acolo e mai rău” – aducând aminte cu umilință că dacă știm bine că lumea asta-i strâmbă, atunci hai să nu ne mințim și să recunoaștem că e strâmbă peste tot, iar dacă vrem să o îndreptăm, o putem face de oriunde ne-am afla, precum și că dacă omul vrea să fie fericit, are la dispoziție suficiente premize ca exact așa să fie cam oriunde l-ar purta pașii, inima și mintea.

Au spaniolii o vorbă care s-ar traduce cu expresia ”comparațiile sunt odioase” și care, desigur, sună mult mai bine în spaniolă. Nu că nu se pot face comparații, crea parelele și formula asocieri (de altfel, o facem mereu: ne comparăm cu colegii de școală, cu prietenii, ne măsurăm constant reușitele, eșecurile, simțim invidie sau bucurie față de cei din jur, alegem să fim în competiție constantă, uitându-ne din reflex înapoi doar la aniversări sau la sfârșit de an, la bilanțuri, la încheieri de perioade din viață, ori chiar la noi începuturi, când sperăm la mai bine, la mai multe, ori la mai fericite întâmplări). Dar eu o înțeleg mai bine așa: comparațiile astea ajung să fie uneori un pic nesănătoase, căci prin raportarea constantă la ceva, la cineva, la deciziile pe care le luăm, la momentul sau locul (ne)potrivit, la șansă sau noroc, uităm să mai trăim.

Continue reading “Utopia asta a străinătății”