Nefelibata

Otras cosas

Más allá de las noticias, que muchas veces tuvieron que ser puntuales y concretas, siempre quise redactar y documentar una historia de los rumanos de aquí: una donde quepa todo, una formada por decenas de pequeños relatos. Sólamente así podría encuadrar en el espejo del tiempo la realidad de la gente que conocí a lo largo de estos últimos años. Sólamente una tal historia puede contar con la fuerza del ejemplo de primera mano, necesaria para una crónica realista y desapasionada de la vida de los rumanos de España.

Poder contar cosas nuevas, interesantes y apasionantes, que sorprendan, si cabe, toda una forma de pensar cuando se habla de los rumanos de España es lo quiero desde hace tiempo. No querría ni podría contar historias que lleven del todo la contraria de lo que es la realidad de esta comunidad de extranjeros en España. Pero desde que vine a España quise escribir, tanto para el público rumano como para el español, otras cosas: cosas diferentes, originales, sobrecogedoras sobre las personas, mis compatriotas, que conocí en España a lo largo de los años.

Talvez tendría que empezar con un ejercicio de imaginación y el momento en el que los cronistas de aquí a dos siglos, bajo el amparo de la lucidez que otorga el paso del tiempo, identificarían una secular historia compenetrada entre los dos países y los dos pueblos. A primera vista, el pistoletazo de salida se dió en nuestro contemporáneo siglo 21, cuando muchos rumanos decidieron buscarse la vida en España. Es el momento más visible en el mapa del tiempo que cartografía los lazos entre los dos puntos del continente, del este al oeste.

A Spellbound Place in Spain: Where Ancient and Pagan Legends Meet Christian Stories

There’s a place in northern Spain, in the region of Galicia, very close to the remote northernmost corner of the Iberian Peninsula, that even the inhabitants consider one small borough, even though it has officially been granted the township. It was in the Galician borough of Viveiro, founded back in the Iron Age, where I first discovered that on this particular realm Celtic, Roman and Christian legends and myths get along to spell even the most modern of all travellers. It’s actually true what they say: calm waters run deep. Just as all Galician people, the locals don’t talk much, but when they do share some piece of story, a new and intriguing part of a legend or some genuine explanation for a pagan rite, well… you’d better take notes. They won’t say it again, they most certainly won’t admit they made the assumptions and they won’t even reduce anything to writing.

La fascinación de las novelas absolutas

sigo buscando y tratando de descubrir novelas y autores que me hagan soñar así; intentando reinventarme historias que talvéz habrá que ver con otras miradas para que me hechizen; lecturas tan apasionantes. Eso sí: lo veo muy difícil dar con todo ésto en algún otro idioma, porque ahora es el español que ya me ha hadado.

¿Cuándo ocurre el hechizo? ¿Cuál es el momento en el que aparece la fascinación a la lectura en un determinado idioma? ¿Cómo te das cuenta de que un libro, un autor, una historia y un habla te han embrujado? Pues cuando no te lo puedes explicar, en el instante en el que no sabes ni por qué ni cómo, pero quieres más y de repente el libro ya lo acabaste. En su soledad tan acariciada, el lector se queda con el recuerdo de una historia de ensueño y un libro de más para añadir a su lista de los inagotables. Mis libros inagotables son unos cuantos: son los que después de haberme hadado, los he vuelto a leer varias veces, con tiempo considerable de por medio. Son los que he llegado a considerar las novelas totales, globales, absolutas – inagotables.

Los terminos pertenecen a la caracterización que le hizo un conocido académico rumano, Eugen Simion, a la última novela del escritor rumano Marin Preda, “El más amado de los mortales”/Cel mai iubit dintre pământeni/. El crítico y académico veía en la abrumadora y apabullante novela, en la fuerza de la escritura del autor y en la ternura y el poder y los principios morales del protagonista una novela total, porque llevaba varios niveles, varios temas y muchos personajes. Por tanto, era una novela política por la época que abarcaba, una novela de amor cuyo protagonista cree con fuerza que sin amor no hay nada (emulación de la carta de San Pablo a los corintios, en la que mantenía que “si /…/ no tengo amor, nada soy”), una novela sobre un moralista clásico de la raza de Albert Camus, una novela de costumbres y del mundo de los intelectuales de la época y también una novela sobre el universo rumano dentro del régimen totalitario.

Despre corespondențe și cum se clădește o meserie

În fiecare an, un profesor de la Universitatea Complutense din Madrid mă invită să mă uit în oglinda profesiei și să le țin studenților înscriși la cursul său, privitor la jurnalismul de agenție de presă, o prelegere despre cine, ce, când, unde, cum și eventual de ce în meseria de jurnalist. De fiecare dată mă roagă să vorbesc puțin la început, în semn de introducere, să le spun studenților câteva generalități, una, alta despre munca de corespondent de agenție de presă, cu un eventual personal insight legat de statutul meu de corespondent străin într-o țară străină, după care să îi las să îmi pună întrebări și să le răspund cu sinceritate. Singura parte la care trebuie să mă gândesc un pic înainte este cea de la început, pe care o pot dirija eu; restul e ca o montagne-russe de idei și păreri, întrebări și răspunsuri din care eu una ies epuizată, amuzată și încântată deopotrivă.

Hace más de seis años…

Podría no haber tenido tiempo de descubrir el placer inmenso que me trae la escritura; podría no haber descubierto la alegría de tomar mi café con leche delante de una ventana muy grande, por la cual el sol llena mi casa de luz; podría no haberme enterado de la mera delicia de tener tiempo inagotable para la lectura, los libros y sus historias; podría no haber sentido el olor a azahar.

… que llegaba en Madrid con una maleta muy grande, la dirección de un hotel dónde iba a alojarme durante meses, hasta encontrar un piso en alquiler, mi mente llena de proyectos y el corazón cuajado de ilusión para empezar una nueva andadura profesional y personal que iba a durar un año – un año de ensayo, para empezar. Recuerdo muy bien, como si fuera hoy, que era un domingo, 2 de noviembre 2008, muy nuboso y gris, y que incluso me pareció curioso que era así como me recibía un país mediterráneo, habitualmente soleado, que no había visitado nunca antes y sólo conocía por su historia, sus clásicos, su clima y poco más. Justo antes de salir de Bucarest, había escuchado en la radio una canción que decía, más o menos, “cuando tomes tu café/toma tu café en España/ y-no-te-lo tomeeees sin laaaa cañaaa…”. En el momento, el sentido de estas palabras me eludía, pero me parecío que todo sonaba muy, pero muy bien.

In the Basque Country, it’s All About the Stories and the Food

The first time I came to the Basque Country, it was pretty late during my stay in Spain. I had traveled to Valencia and Andalucía, to Catalonia and even remote Galicia before I ever got the chance to visit the first marvelous Basque city. One of the great things about my job back then was that I didn’t have to be a common tourist. I didn’t have to take pictures, make sure I was in those pictures, take long walks with an itinerary at hand and come back to the hotel, exhausted, but with wonderful memories to tell my friends once I went back to the normal routine of life. Nope, I got to visit each of those parts of Spain with a purpose – a professional purpose.

First I was in Bilbao to cover a huge anniversary exhibition honoring a Romanian sculptor at the Guggenheim’s and I discovered a gorgeously clean town, wishing I could go back and live there when I retired; then I came back at an international congress on political communication and mysteriously enough, an enchanted book called “The Basque History of the World” came my way; I was sent to cover the famous film festival in San Sebastian during some wonderfully sunny fall days; more recently, I think I got to understand what it was all (or almost all) about the Basque gastronomy and especially one part of it where it isn’t just that, the food, because Vitoria-Gasteiz also means jazz, history, monuments, marvels and even inspiration for contemporary fiction.

I thought I knew all about the history, the unique ancient language these people talk, their unknown origins and even the radicalism of some political views.

Balans între realități cutremurătoare

Întâmplarea a făcut ca în acest an care se încheie în câteva zile să fi citit o seamă de romane distopice. Genul literar al distopiilor (un termen modern, construit artificial, în opoziție cu utopia spațiilor ideale) cuprinde poveștile apocaliptice sau mai degrabă post-apocaliptice, unde totul este cenușiu, grav și periculos – și pare să fie la modă. Distopiile de ficțiune propun același context plasat după un cataclism major: o mână de supraviețuitori se luptă să găsească soluții pentru traiul în noile condiții, luând drept un semn creaționist sau evoluționist, după preferințe sau credințe, norocul supraviețuirii.

imagine de pe durata protestelor indignaților Spaniei, începute în mai 2011

În toate aceste povești este evidentă dorința celor rămași de a face lucrurile mai bine. În mod firesc, ei vor fie să desfacă răul făcut de predecesori, fie să refacă tot ce fusese prea puțin bine, astfel încât să nu se mai repete erorile trecutului și să se elimine din ecuație necunoscuta care a provocat apocalipsa. Din aceste ficțiuni rămân deocamdată cu sentimentul similar celui de sfârșit de an: s-a încheiat o perioadă, poate nu neapărat cu un cataclism, însă cu certitudinea că unele lucruri nu vor mai fi niciodată ca înainte.

Închipuiți-vă doar că peste un secol, arheologii viitorului vor descoperi niște rămășițe, de orice fel. Așa vor încerca ei să deslușească traiul de la mijlocul celui de-al doilea deceniu al secolului 21 – din două țări care, de la un capăt la altul, îngrădesc același continent.

Pentru început, la sfârșit de an

Oricât de mult aș vrea să mă opintesc și să nu mă las în voia bilanțurilor și șabloanelor prefabricate, tot simt nevoia să mă uit un pic înapoi. Acum, că am ajuns la ultima parte a ultimei pagini a calendarului acestui an – iată:

În anul care se încheie peste doar câteva ore, am avut parte de bucurii și veselii, de reușite și succese, precum și de momente întunecate și dezamăgiri profunde.

Am aflat cu destulă nedumerire că unii oameni încă mai poartă măști; măști adânc înrădăcinate în sufletele lor, astfel încât nu numai că nu vor să și le dea jos nici când sunt singuri în fața oglinzii, dar nici nu mai pot să se lepede de ele. Acești oameni sunt cei care mint. Folosesc minciuna ca armă și ca apărare deopotrivă: am auzit minciuni profesionale și personale, toate rostite cu scopul de a forța, obliga sau exercita presiuni; sunt sigură că aceleași minciuni și le-au spus aceste personaje și în sinea lor, din cauză că se detestă ei înșiși, respectul de sine le este la pământ, și ca să reușească să doarmă liniștiți, astfel încât să o ia de la capăt a doua zi.

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this:

Share this:

Like this: